După cum toÅ£i mor în Adam, tot aÅŸa, toÅ£i vor învia în Hristos (1 Cor. 15, 22)

De ce oare avem nevoie de Dumnezeu? La această întrebare, filzoful rus Lev Åžestov (1866-1938) răspunde astfel: „Singura scăpare este tocmai acolo unde judecata omenească nu află nicio scăpare. Altminteri de ce am mai avea nevoie de Dumnezeu? Ne îndreptăm către Dumnezeu pentru a obÅ£ine imposibilul. În ce priveÅŸte posibi­lul, oamenii sunt de ajuns” (L. Åžestov ci­tat de A. Camus în Mitul lui Sisif).

Niciun om nu se mulÅ£umeÅŸte cu po­sibilul. Este posibil ca cineva să devină milionar, vedetă de cinema, artist cele­bru, preÅŸedintele republicii, dar nu va fi niciodată suficient, căci tot ce e posibil este omenesc, ÅŸi tot ce e omenesc este trecător ÅŸi pieritor. Ceea ce nu există de­cât un anumit timp – un minut, un secol sau zece mii de ani – este aidoma unei proiecÅ£ii cinematografice: când filmul s-a sfârÅŸit, ecranul rămâne cu desvârÅŸire alb ÅŸi gol, căci nimic din ceea ce am văzut ÅŸi auzit nu era adevărat: „Tot ce e trecător este mincinos: numai ce e veÅŸnic este adevărat” (Sf. Tihon din Zadonsk, Scri­sori din chilie).

ÎnvăÅ£ătura lui Hristos, prin cuvânt ÅŸi prin faptă, ne încredinÅ£ează că ceea ce tre­ce nu este adevărul: „Cerul ÅŸi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece” (Marcu 13, 31).

ViaÅ£a pe care o primim de la părinÅ£ii noÅŸtri vine din această lume ÅŸi va trece ca această lume, dar noua viaÅ£ă pe care ne-o dă Hristos prin Învierea lui din morÅ£i, nu va trece niciodată: „Eu sunt învierea ÅŸi viaÅ£a. Cine crede în mine, chiar de va muri, va fi viu. Åži oricine trăieÅŸte ÅŸi crede în mine, nu va muri niciodată” (Ioan 11, 25).

Ceea ce numim „ÅŸtiinÅ£ă” vine din această lume ÅŸi nu poate cunoaÅŸte decât lucrurile acestei lumi, care nefiind veÅŸnice, nu sunt adevărul. Iată de ce „înÅ£elepciunea lumii acesteia este o nebunie înaintea lui Dumnezeu. De aceea este scris: «El prinde pe cei înÅ£elepÅ£i în viclenia lor» (Iov 5, 13). Åži iarăÅŸi: «Domnul cunoaÅŸte gândurile celor înÅ£elepÅ£i ÅŸi ÅŸtie că sunt deÅŸarte» (Ps. 94, 11)”(1 Cor. 3, 19-20).

ÅžtiinÅ£a acestei lumi ne minte atunci când afirmă ÅŸi ne face să credem că nu­mai ce este posibil conform raÅ£iunii omeneÅŸti este adevărat: „Ca un văl pus pe ochi, aÅŸa sunt gândurile pământeÅŸti” (Sf. Maxim Mărturisitorul). Ceea ce este po­sibil omului aparÅ£ine acestei lumi, care a luat, după căderea lui Adam, o direcÅ£ie contrară adevărului ÅŸi vieÅ£ii. SituaÅ£ia aÅŸa zis „normală” a omului pe pământ este cea a unui condamnat la moarte care aÅŸteaptă ziua execuÅ£iei. Dar moartea nu este un fenomen normal căci omul fiind făcut după chipul lui Dumnezeu cel veÅŸnic viu, el a primit de la Tatăl ceresc viaÅ£a veÅŸnică. Făptura lui muritoare nefiind adevărata sa fiinÅ£ă, omul nu se poate ni­ciodată mulÅ£umi cu lucrurile vremelnice ÅŸi pieritoare: „Duhul este nemuritor ÅŸi de aceea nu se mulÅ£umeÅŸte cu materia stri- căcioasă ÅŸi pieritoare, ci cu dumnezeirea cea vie ÅŸi nepieritoare” (Sfântul Tihon din Zadonsk, op. cit.).

Hristos nu ne promite lucrurile po­sibile – un salariu mai mare, o sănătate bună, un trai îndestulat, o viaÅ£ă mai lun­gă etc. –, căci lumea lucrurilor trecătoa­re nu este lumea reală. De aceea Hristos a spus: „ÎmpărăÅ£ia mea nu este din aceas­tă lume” (Ioan 18, 36).

ViaÅ£a pământească nu este viaÅ£a reală ÅŸi făptura muritoare nu este omul real. Acesta e mesajul pe care ni-l adre­sează Hristos prin moartea lui pe cru­ce ca om, ÅŸi Învie­rea lui ca Dumne­zeu ÅŸi ca om.

Înfrângerea omu­lui pământesc de­vine astfel biruinÅ£a omului dumneze­iesc: „În Hristos, toate lucrurile acestei lumi (...) devin o cale de înălÅ£are, o intrare într-o nouă viaÅ£ă (...). În această lume, suferinÅ£a ÅŸi boala sunt, într-adevăr, normale, dar tocmai această „normalitate” este anormală. Ele ne ara­tă înfrângerea finală ÅŸi permanentă a omu­lui ÅŸi a vieÅ£ii, înfrângere pe care niciun succes parÅ£ial al ÅŸtiinÅ£ei medicale (...) nu o poate remedia. Dar în Hristos suferinÅ£a nu este suprimată: ea este transformată în biruinÅ£ă. Înfrângera însăÅŸi devine biruiÅ£ă, cale ÅŸi intrare în ÎmpărăÅ£ia ceru­rilor, ÅŸi aceasta este singura adevărată vin­decare” (Părintele Alexandre Schmemann, Pentru viaÅ£a lumii).

Hristos nu a schimbat cursul vieÅ£ii omeneÅŸti în această lume. După moartea ÅŸi Învierea lui, oamenii suferă ÅŸi mor ca ÅŸi înainte. CredincioÅŸi sau nu, noi toÅ£i pur­tăm crucea sortită omului, toÅ£i vom urca pe Gologota ÅŸi toÅ£i vom muri pe cru­ce. Dar asemenea celor doi tâlhari răstigniÅ£i în acelaÅŸi timp cu Iisus, avem de ales între două posibilităÅ£i: să su­ferim ÅŸi să murim cu Hristos, să învi­em cu el ÅŸi să in­trămcuelîn împărăÅ£ia ceruri­lor: „Amin zic Å£ie că azi vei fi cu mine în rai” (Luca 23, 43) ; sau să suferim ÅŸi să murim fără Hristos ÅŸi fără nicio nădejde de mântu­ire, nici în această lume nici în cealaltă.

Dacă urmăm drumul crucii noastre personale împreună cu Hristos, toate neputinÅ£ele, poverile, mâhnirile ÅŸi în­frângerile omului, ÅŸi chiar moartea lui pământească, vor fi preschimbate în tot atâtea daruri cereÅŸti ÅŸi ne vor deschide calea către viaÅ£a veÅŸnică: „Trupul este semănat în putrezire ÅŸi înviază în neputrezire; este semănat în ocară, ÅŸi înviază în slavă; este semănat în neputinÅ£ă ÅŸi în- viază în putere. Este semănat trup firesc, ÅŸi înviază trup duhovnicesc. (...) Când trupul acesta supus putreziciunii, se va îmbrăca în neputrezire, ÅŸi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: «Moartea a fost înghiÅ£ită de biruinÅ£ă (Is. 25, 8).

Unde îÅ£i este biruinÅ£a moarte? Unde îÅ£i este bol­dul moarte?» (Osea 13, 14)” (1 Cor. 15, 42-44; 54-55).

Ceea ce omul fără Dumnezeu, care nu cunoaÅŸte decât această lume, numeÅŸte „viaÅ£ă” este în realitate biruinÅ£a morÅ£ii, căci toate făpturile vii ale pământului vor muri mai de­vreme sau mai târziu. Hristos ÎnsuÅŸi a murit ca ÅŸi ceilalÅ£i oameni ÅŸi nu a inven­tat niciun leac sau vaccin împotriva morÅ£ii biologice, aÅŸa cum ar face-o un medic. ToÅ£i oamenii sunt sortiÅ£i morÅ£ii, dar moartea nu este aceeaÅŸi pentru toÅ£i. Cei care sunt legaÅ£i de omul trupesc ÅŸi de bunurile acestei lumi, vor pieri îm­preună cu trupul de carne ÅŸi cu lucruri­le lumeÅŸti. Omul care îl primeÅŸte pe Hristos în inima ÅŸi cugetul lui, va muri ÅŸi el, dar moartea lui va fi preschimbată de duhul lui Hristos în viaÅ£ă veÅŸnică, dat fi­ind că această nouă viaÅ£ă nu vine de la omul muritor ci de la Dumnezeul cel veÅŸnic viu. Dăruindu-ne viaÅ£a Sa, trupul ÅŸi sângele Său, Hristos devine propria noastră viaÅ£ă ÅŸi noi devenim ne­muritori ca El: „În El, moartea însăÅŸi devine un fapt al vieÅ£ii, căci este plină de fiinÅ£a Lui, de dragostea Lui, de lumina Lui. (...) Åži dacă mă identific cu această viaÅ£ă, cu această foame ÅŸi sete de ÎmpărăÅ£ia cerească, (...), cu credinÅ£a neclinti­tă că Hristos este viaÅ£ă, atunci chiar ÅŸi moartea mea va fi o întruchipare a vieÅ£ii. (...) Åžtiu că prin Hristos a în­ceput această mare trecere, „PaÅŸtele” lu­mii, ÅŸtiu că lumina „lumii ce va să vină” ne este dată prin bucuria ÅŸi pacea Du­hului Sfânt, căci Hristos a înviat, ÅŸi pre­tutindeni domneÅŸte viaÅ£a” (Părintele Alexandre Schmemann, op. cit.).