Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, expresie a coresponsabilitătii ecleziale (1)

După un început sinuos, marcat de Congresul Panortodox de la Constantinopol din 1923, inițiativele Patriarhiei Constantinopolului din 1924 și 1926 și întrunirea Comisiei Interortodoxe pregătitoare de la Vatoped din 1930, procesul sinodal a fost precizat formal în 1951 și 1952 prin două scrisori adresate Bisericilor autocefale surori de către Patriarhul ecumenic Atenagora. În urma răspunsurilor la această inițiativă s-a cristalizat perspectiva pentru structurarea unei metode de pregătire bazată pe dialog la diferite niveluri în vede­rea receptării consensului panortodox în legătură cu subiecte importante pentru viața Bi­sericii și manifestarea ei în lume. În cadrul Primei Conferințe Panortodoxe de la Rhodos din 1961 a fost exprimată determinarea Bisericilor ortodoxe autocefale de a avansa pe ca­lea restaurării sinodalității la nivel global elaborându-se un catalog amplu de teme ce cuprinde 8 categorii dezvoltate în 40 de su­biecte principale desfășurate și ele în apro­ximativ 50 de subpuncte. Complexitatea acestui document a pus în evidență pe de o parte nivelul așteptărilor dar și amploarea problemelor cu care Biserica Ortodoxă se confruntă în manifestarea ei comunională.

După mai bine de 10 ani, în cadrul pri­mei conferințe preconciliare panortodoxe întrunită în 1976 la Chambesy, din întreg catalogul de teme au fost reținute 10: Ca­lendarul; Impedimente la căsătorie; Adaptarea regulilor postului la condițiile contemporane; Relațiile Bisericii ortodoxe cu alte Biserici și confesiuni creștine; Relațiile Bisericii Ortodoxe cu mișcarea ecumenică; Relațiile Bisericii Or­todoxe cu lumea; Diaspora ortodoxă; Autoce­falia și maniera ei de proclamare; Autonomia și maniera ei de proclamare; Dipticele.

Decizia de a restrânge subiectele pe care Sfântul și Marele Sinod le va aborda arăta explicit că Bisericile autocefale nu își pro­pun o abordare eshaustivă a tuturor aspec­telor care ar necesita clarificări ci își doresc să consolideze comuniunea aducând o măr­turie dinamică față de modul în care Biseri­ca este lucrătoare în lume.

Pe parcursul a 40 de ani, din 1976 până în 2016, în cadrul etapelor pregătitoare, s-au obtinut rezultate pozitive în privința a 4 teme: Diaspora Ortodoxă; Autonomia și mo­dul proclamării acesteia; Sfânta Taină a Cu­nuniei și impedimentele la căsătorie; Impor­tanța postului și a respectării acestuia astăzi, temele Relațiile Bisericii ortodoxe cu alte Bi­serici și confesiuni creștineși Relațiile Bisericii Ortodoxe cu mișcarea ecumenicăfiind conso­lidate într-un singur text numit Relațiile Bi­sericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine.

Celelalte trei teme: Autocefalia și mani­era ei de proclamare; Dipticeleși Calendarul au ridicat probleme care nu au putut primi răspuns prin consens și în consecință au fost înlăturate de pe ordinea de zi.

În cele ce urmează voi prezenta princi­palele aspecte abordate de cele 6 documen­te menținute pentru adoptare în cadrul Sfân­tului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe. Într-o primă parte voi sublina aspectele im­portante legate de documentele: Importan­ța postului și respectarea lui astăzi, Diaspora Ortodoxăși Autonomia bisericească,urmând ca într-o a doua parte, în numărul următor al revistei, să abordez documentele: Misiu­nea Bisericii Ortodoxe în lumea contempora­nă, Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine, Sfânta Taină a Cununiei și im­pedimentele la căsătorie.

IMPORTANTA POSTULUI ÅžI RESPECTAREA LUI ASTÄ‚ZI

Chiar dacă inițial această temă a fost intro­dusă pe ordinea de zi pentru a sublina pogorământul de la rânduiala postirii stricte, textul adoptat de către sinaxa din ianuarie 2016 subliniază importanța practicării postului în toată rigoarea lui. Documentul arată că Bise­rica Ortodoxă, urmând neclintit hotărârile apos­tolice, canoanele sinodale și întreaga tradiție patristică, a proclamat întotdeauna valoarea deosebit de înaltă a postului pentru viața duhov­nicească a omului și pentru mântuirea lui. Este subliniată legătura dintre post, pocăință și faptele de binefacere arătându-se că postul nu este o simplă abținere formală de la anu­mite mâncăruri ci și o îndepărtare de rău, înfrânarea limbii, abținerea de la mânie, înde­părtarea de pofte, de clevetire, de minciună, de jurământ strâmb.

Având în vedere că postul nu are scop în sine ci urmărește sprijinirea omului pe calea mântuirii, textul arată că dintr-o îngăduință pastorală, Biserica a pus regimului postului limitele iconomiei milostive.Astfel este subli­niată aplicarea principiului bisericesc al icono- miei în caz de boală trupească, de neapărată trebuință de vitregie a vremurilor, după o ju­decată plină de responsabilitate și prin grija pastorală a episcopilor Bisericilor locale.

Documentul lăsă libertatea fiecărei Biserici Ortodoxe autocefale de a defini ex­tinderea iconomiei și înțelegerea față de cei care întâmpină greutăți în păstrarea rându­ielilor în vigoare cu privire la post, fie din motive personale (boală, serviciu militar, condiții de muncă, etc.), fie din motive ge­nerale (condiții climatice, condiții socio-economice specifice unor regiuni. Prin ușura­rea „greutății” în aceste cazuri speciale nu trebuie să fie slăbită în vreun fel valoarea postului. Textul subliniază inportanța respec­tării ajunării și renunțării la mâncare începând de la miezul nopții înainte de Sfânta Împărtășanieși se arată importanța postirii în semn de pocăință, pentru împlinirea unei fă­găduințe duhovnicești, pentru atingerea unui scop sfânt, în vremuri de ispită, pentru a înso­ți o cerere către Dumnezeu, înainte de botez (pentru adulți), înainte de hirotonie, în cazuri de penitență, în timpul pelerinajelor și în alte împrejurări asemănătoare.

DIASPORA ORTODOXÄ‚

Temele privind autonomia și diaspora sunt supuse spre adoptare Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, chiar dacă alte două documente care țin de orga­nizarea comuniunii Bisericilor ortodoxe au­tocefale, cele privind Autocefalia și Dipticele, au fost retrase de pe ordinea de zi.

Documentul afirmă dorința comună ca problema diasporei ortodoxe să fie rezolvată cât mai curând posibil, adoptând o organiza­re în conformitate cu eclesiologia, practica și tradiția canonică a Bisericii Ortodoxe.De ase­menea, se afirmă că în faza actuală nu este posibil, din motive istorice și pastorale, să se treacă imediat la ordinea strict canonică a Bisericii în această problemă. Textul afirmă că normalitatea canonică este existența unui singur episcop în același loc, nefăcând nici o trimitere la faptul că normalitatea canoni­că este de fapt organizarea Bisericilor loca­le pe principiul monoepiscopatului terito­rial.

Textul instituie o soluție temporară care să pregătească terenul pentru o rezolvare strict canonică și lasă să se înțeleagă că aceas­tă soluție ar trebui să fie adoptată de Sfântul și Marele Sinod.

În perioada de tranziție se constituie „Adunările episcopale” în care sunt membri toți episcopii recunoscuți canonic în fiecare din cele 12 regiuni menționate în document, adunări care sunt prezidate de cel dintâi din­tre ierarhii Bisericii Constantinopolului iar, în absența acestora, în conformitate cu or­dinea dipticelor. Comitetul Executiv al adu­nărilor este alcătuit din cei dintâi ierarhi ai diferitelor jurisdicții existente în regiune.

Adunările Episcopale nu anulează episcopilor membri competențele de ordin adminis­trativ și canonic și nici nu le restricționează drepturile în diaspora. Ele au ca scop formu­larea unei poziții comune asupra dife­ritelor probleme, Epi­scopii membri nfiind afectați în legătura lor canonică cu pro­priile Biserici autoce­fale și în capacitatea lor de a-și exprima opiniile în lumea din afară.

Obiectivul Adu­nărilor episcopale este așadar, de a da o mărturie de comuni­une și de unitate a Bisericii Ortodoxe în con­textul în care ortodoxia este o prezență mi­noritară în acele regiuni. Cele 12 regiuni sunt: America de Nord și America Centra­lă; America de Sud; Australia, Noua Zeelandă și Oceania; Marea Britanie și Irlanda; Franța; Belgia, Olanda și Luxemburg; Aus­tria; Italia și Malta; Elveția și Liechtenstein; Germania; Å¢ările Scandinave (cu excepția Finlandei); Spania și Portugalia. Formula­rea din document lasă să se înțeleagă că este vorba doar despre o primă fază a acestei or­ganizări.

Această instituție a Adunărilor episco­pale este o noutate în organizarea bisericii ortodoxe, instituind un organism care ex­primă colegialitatea nonjurisdicțională ca mijloc de maniferstare a comuniunii. Ob­servăm că prin acest text realitatea pastora­lă din afara teritoriilor în care sunt organi­zate Biserici autocefale este identificată ca diaspora ortodoxăși nu se face nici o diferență între teritoriile care au fost tradițional în jurisdicția canonică a Patriarhatului Romei și celelalte regiuni.

AUTONOMIA ÅžI MODUL EI DE PROCLAMARE

Observăm că deși autonomia este în­cadrată în problematica autocefaliei, bise­ricii autocefale revenindu-i competența exclusivă în acest domeniu, se consideră oportun ca această problematică să fie re­glementată printr-un text aprobat în Sfân­tul și Marele Sinod deși s-a îndepărtat de pe ordinea de zi documentul privind au­tocefalia. Textul introduce noțiunea de independență relativă a Bisericii autono­me în cadrul Bisericii autocefale. Poate fi vorba de independență relativă sau absolută a unei entități bisericești în cadrul comuniunii? Biserica se manifestă în ca­drul unui sistem de organizare bisericeas­că în care există o relație de interdependență, autonomia și autocefalia exprimând nu atât independența cât maturitatea eclezială pentru a gestiona deplin responsabil aspectele de viață internă a Bisericii re­spective și raporturilor de comuniune cu celelalte Biserici locale și a prezenței în societate.

Pentru prima dată identificăm că într-un text panortodox, i se recunoaște Patriarhiei ecumenice competența de a găsi soluția canonică potrivit practicii panortodoxe în vigoareîn cazul neînțelegerilor datorate acordării statutului de autonomie la aceeași zonă geografică bisericească de către două Biserici autocefale. Formularea face din nou aluzie la practica panortodoxă în vigoaredeși o astfel de practică nu poate fi identificată ca fiind asumată de Biserică prin vreun document sau o cutumă (normă) canonică. În același timp se pune în­trebarea cum poate Patriarhia ecumenică să fie parte în conflict și mediator în același timp, atunci când ea însăși se află în situația de a acorda autonomia unei regiuni în care o altă Biserică autocefală a acordat sau acordă autonomia?

În numărul următor al revistei noastre vom prezenta succint celelalte trei documente: Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană, Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine, Taina Cununiei și impedimentele la căsătorie.