Pacea lui Dumnezeu, care covârșește orice minte (Fil. 4, 7)

Ideea, care a devenit predominantă în societățile moderne, conform căreia putem afla fericirea pe acest pământ și în această viață trecătoare este o nebunie de același fel cu afirmația că putem trăi fericiți și liniștiți într-o casă în flăcări. Cel care se leagă de locuința lui trupească și pământescă va arde în același timp cu această casă: „Când omul moare, viața pleacă de la el, și odată cu viața toată fericirea lui dispare ca o umbră, încât parcă n-ar fi existat nici omul și nici fericirea lui” (Sf. Tihon din Zadonsk, Scrisori din chilie).

Pentru a scăpa cu viață, trebuie să pă­răsim casa care arde: „Åžtii ce fac oamenii în caz de incendiu sau la năvălirea altor neamuri: lasă totul ca să-și salveze viața (...). Trebuie neapărat să ieșim din lume, nu cu picioarele, ci cu inimile și gânduri­le noastre. Noi suntem străini și venetici pe pământ, la fel ca și părinții noștri. Patria noastră este cerul, pentru care suntem creați (...). Acolo este patria noastră, aco­lo  e casa, acolo este Tatăl nostru, acolo sunt frații noștri, acolo e mângâierea noas­tră, acolo e slava, acolo este marea Cină și toată fericirea noastră” (Sf. Tihon din Zadonsk, op. cit.).

Trupul nostru pământesc nu este decât o locuință șubredă și vremelnică, mistuită de flăcările morții, iar omul fără Dumnezeu, care nu cunoaște decât această casă, afirmă că nu e nicio ieșire și că trebuie să trăim fericiți și nepăsători în mijlocul pârjolului până ce vom fi arși de vii! În mod ciudat, această viziune deznădăjduită și inumană a vieții a fost numită „umanism” laic. Dar un umanism fără Dumnezeu zămislește nu un „om nou” – ambiție comună a naziștilor și a marxiștilor -, ci diavoli cu chip omenesc. Așa cum bine știm, dictaturile totalitare ale secolului XX, care au vrut să înlocuiască ade­vărul lui Dumnezeu cu o ideologie născoci­tă de un om muritor – Marx, Hitler, Lenin, Stalin, Mao Zedong, Pol Pot etc. – n-au fău­rit nici pe departe fercirea omenirii, ci au adus dovada sângeroasă că fără Dumnezeu omul devine un demon și lumea un iad. Căci „duhul lumesc este o boală” (Paisie Aghioritul) care poate duce la moartea sufle­tului: „Ce-ți mai folosește lumea întreagă dacă sufletul tău moare? Mântuirea sufletu­lui tău trebuie să-ți fie mai scumpă decât toa­te comorile lumii acesteia, mai scumpă decât pâinea și pământul și decât toată slava lumii întregi adunată la un loc. Sufletul va pleca fără toate acestea în lumea cealaltă și nu va lua nimic cu sine, cum nici când a venit pe lume nimic n-a adus cu el; iar de aici ia la plecare sau mântuirea, sau moartea” (Sf. Tihon din Zadonsk, op. cit.).

Duhul lumesc are mare grijă de viața trupului, dar dându-ne drept hrană lucruri pieritoare el inoculează în sufletul nostru otrava morții. De aceea, „fericirea lumeas­că este nefericire duhovnicească” (Paisie Aghioritul,  Cuvinte duhovnicești I).

Mentalitatea materialistă a omului mo­dern, care își pune întreaga existență în slujba poftelor trupești și a bunurilor lumești și nu se îngrijește de mântuirea sufletului și de viața de apoi, constituie o temă cen­trală a literaturii ultimelor două secole, care apare deja la romanticii secolului XIX, precum Victor Hugo: „O, Dumnezeule! privește oamenii acestui timp, / Orbi, depărtați de Tine, în umbră bâjbâind, / Stinge luminile cerului sau aprinde din nou flacăra lor, / Ia-Å¢i lumea înapoi, sau dă-le un suflet viu!” (Lumea și secolul – traducerea autorului).

Sau Alfred de Musset: „Iată, dar, ce spunea sufletul: «Vai, vai! Religia se duce; (...) nu mai avem nicio nădejde și nimic de așteptat, nici măcar două bucățele de lemn puse în cruce, către care să întindem mâinile. (...) Nu mai există dragoste, nu mai există biruință. Ce noapte neagră s-a lăsat pe pământ! Åži vom fi morți când va veni dimineața».

Åži iată ce spunea trupul: «Omul se află pe pământ pentru se sluji de simțuri; el are un număr mai mare sau mai mic de bucăți de metal galben sau alb, care îi dau dreptul la stima mai mare sau mai mică a semenilor lui. Să mâncăm, să bem și să dormim, aceasta este viața! (...) Dragostea este un exercițiu trupesc; singura plăcere spirituală este tru­fia».” (Mărturisirea unui copil al secolului – traducerea autorului).

Chiar dacă toate nevoile și dorințele trupului sunt satisfăcute până la saturație, sufle­tul omenesc nu se mulțumește niciodată cu bunurile lumești, căci „sufletul nu-l poți înșela, cum nu poți înșela un om înfometat dându-i o piatră în loc de pâine. De aceea su­fletul se chinuiește” (Sf. Teofan Zăvorâtul, Viața lăuntrică).

„Omul pe pământ este ca într-o slujbă ostășească” (Iov 7, 1), căci viața în această lume este o luptă neîncetată, în același timp înlăuntrul nostru, între tendințele contrare ale voinței, dorințelor și sentimentelor noastre, și în afara noastră, împotriva obstacolelor, dificultăților și loviturilor vieții. Luat de vârtejul grijilor lumești, sufletul nu-și mai poate afla pacea și odihna și se îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu, căci „grija trage măduva inimii și nu lasă nimic pentru Hristos” (Paisie Aghioritul, op. cit.): „Dumnezeu este în centrul oricărei existențe. El se află în inima noastră, fie că Îl respectăm sau nu. El nu Se desprinde nicioda­tă de noi, căci El este izvor de viață, Cel ce dă viață oricărei făpturi. Dar noi L-am îngropat sub grijile și supărările acestei lumi care nimicesc pacea noastră lăuntrică, de aceea nu mai avem nici pace, nici odihnă. Nimeni pe acest pământ nu ne va putea da pacea lăuntrică, nici bogățiile, nici slava, nici rangurile înalte, nici rudele noastre apropiate sau îndepărtate nu ne vor putea da această pace nepieritoare. Singurul Izvor de viață, singurul Dătător de pace și bucurie este Dumnezeu” (Starețul Tadei, op. cit.).

Dacă Duhul lui Dumnezeu aduce pacea și bucuria sufletului, putem recunoaște prezența vrăjmașului lui Dumnezeu prin agitația și tulburarea pe care le produce în min­tea și inima noastră. De aceea, „Sfinții Părinți spun că trebuie să fim foarte atenți, să ră­mânem de veghe și conștienți că orice gând care tulbură pacea noastră lăuntrică este de natură diavolească” (Starețul Tadei, op. cit.). Zarva și vorbăria neîncetată a gândurilor noastre ocupă, precum negustorii din templu, locul lui Dumnezeu în cugetul și sufletul nostru. Chiar și rugăciunea este vorbărie goală dacă mintea și inima ne sunt pline de gân­duri, griji și dorințe lumești. Nu putem primi pacea lui Dumnezeu înainte de a ne fi go­lit cugetul și inima de gândurile și grijile noastre pământești, căci duhul omului muritor trebuie să se retragă pentru a primi Duhul cel veșnic al lui Dumnezeu. De aceea „trebu­ie să dobândim liniștea lăuntrică”: „Liniștea este un lucru mare. Chiar dacă nu s-ar ruga cineva, liniștea singură se roagă” (Paisie Aghioritul, op. cit.).

Numai în tăcerea deplină a acestui templu al Duhului Sfânt care este trupul omenesc (1 Cor. 6, 19) vom putea primi pacea pe care o dă Hristos ucenicilor Lui: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoșeze” (In 14, 27).