Sfântul Nicodim, isihasmul ÅŸi fondarea mănăstirii Tismana (sec. XIV)

 

I. MiÅŸcarea isihastă în secolul al XIV-lea 

În sens larg, termenul de „isihast” îi desemnează pe toÅ£i aceia care s-au identificat cu marea miÅŸcare spirituală isihastă din acest secol, însă în sens restrâns era folosit încă din vechime în legătură cu monahii care căutau „isihia” (hesychia, liniÅŸtea) prin rugăciunea continuă a inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieÅŸte-mă”. În secolele XIII-XIV a avut loc o reafirmare a acestei tradiÅ£ii spirituale, prin sfinÅ£i părinÅ£i precum sfântul Grigorie Sinaitul[1]. În prima jumătate a secolului al XIV-lea acesta a venit în Bulgaria, strângându-ÅŸi în jurul său mulÅ£i ucenici, dintre care sfântul Teodosie, fondatorul mănăstirii Kilifarevo, unde s-a format ÅŸi sfântul Eftimie, ultimul patriarh de la Târnovo ÅŸi un mare învăÅ£at al vremii. Personalitatea centrală a vremii este însă sfântul Grigorie Palama, a cărui teologie despre „energiile” lui Dumnezeu a stârnit o controversă teologică de mare amploare, dublată de un conflict politic în interiorul imperiului. După multe evenimente asupra cărora nu ne vom opri aici, sinodul de la 1351 de la Constantinopol a pus capăt conflictului, marcând victoria partidei isihaste ÅŸi a doctrinei sfântului Grigorie. S-a deschis astfel o epocă deosebit de rodnică pentru viaÅ£a spirituală a întregii Biserici ortodoxe, dincolo de graniÅ£ele statelor vremii. Mari personalităÅ£i ale miÅŸcării isihaste au devenit patriarhi ai Constantinopolului după această dată: Isidor, Calist ÅŸi Filoteu Kokkinos, iar mulÅ£ime de ierarhi au fost numiÅ£i din rândurile acestei miÅŸcări.

Monah atonit isihast, sfântul Nicodim a fost purtat de evenimentele timpului la nordul Dunării, aducând cu el această bogăÅ£ie spirituală care va sta la căpătâiul dezvoltării monahismului în Å¢ara Românească.

II. Sfântul Nicodim ÅŸi fondarea mănăstirilor VodiÅ£a ÅŸi Tismana

Născut în Macedonia, la Prilep, într-o familie nobilă înrudită cu cea a cneazului Lazăr al Serbiei, el a îmbrăÅ£iÅŸat de tânăr viaÅ£a monahală la mănăstirea Hilandar de la Muntele Athos, fondată de prinÅ£ul Åžtefan Nemanjia al sârbilor împreună cu fiul său sfântul Sava (după cum s-a arătat într-un articol anterior). Nicodim s-a distins prin viaÅ£a lui ascetică dar ÅŸi prin învăÅ£ătura lui, fiind deosebit de apreciat în rândul monahilor. El a fost însă ÅŸi un om al vremurilor sale, conÅŸtient de dificultăÅ£ile politice ale timpului. CunoaÅŸtem faptul ca el a făcut parte din delegaÅ£ia athonită care a mers la patriarhul Filoteu al Constantinopolului pentru a obÅ£ine mult controversata recunoaÅŸtere a Patriarhiei sârbe de la Péc. După această misiune încununată de succes, Nicodim s-a întors în Serbia unde a fondat două mănăstiri. Apoi, sub presiunea avansării turcilor în Balcani, a trecut în partea cealaltă a Dunării, în Å¢ara Românească, unde domnea Vlaicu Vodă (1364-1377).

Aici s-a bucurat de o bună primire ÅŸi de sprijinul domnului Å£ării. Amintim că Mitropolia Å¢ării RomâneÅŸti fusese recunoscută de puÅ£ină vreme (1359), dorindu-se întărirea Bisericii prin fondarea de mănăstiri în tradiÅ£ia atonit-bizantină, deÅŸi desigur monahismul exista la nordul Dunării ÅŸi mai înainte, sub forme mai puÅ£in organizate. Cu cheltuiala domnitorului, Nicodim a ridicat mai întâi în părÅ£ile Banatului Severinului mănăstirea VodiÅ£a. SfinÅ£irea ei a avut loc în anul 1372, păstrându-se hrisovul prin care domnitorul arăta cu ce sate ÅŸi venituri a înzestrat-o ÅŸi prin care se rânduia ca „(...) după moartea lui chir Nicodim să nu fie volnic a pune în locul acela egumen nici domnul, nici arhiereul, nici careva altul, ci cum va zice chir Nicodim ÅŸi cum va aÅŸeza, aÅŸa să Å£ină călugării care sunt acolo ÅŸi ei singuri să-ÅŸi pună stareÅ£”. Sfântul Nicodim a obÅ£inut deci de la domn o completă autonomie pentru VodiÅ£a, precum ÅŸi mai târziu pentru Tismana (ca mănăstiri de sine stătătoare ele se numeau samovlastii). Din păcate, VodiÅ£a nu va avea o viaÅ£ă îndelungată întrucât Vlaicu Vodă va pierde Banatul de Severin, care va fi redobândit temporar de Mircea cel Bătrân (1386-1418), fiind apoi din nou trecut în stăpânirea Ungariei catolice, iar mai târziu a Imperiului otoman.

ÎnÅ£elegând fragilitatea situaÅ£iei politice a Banatului, sfântul Nicodim se va muta în părÅ£ile Gorjului, unde va fonda o nouă mănăstire, Tismana. La înzestrarea acestei ctitorii au contribuit în primul rând domnitorii din Å¢ara Românească (Vlaicu Vodă, Radu I, Mircea cel Bătrân) dar ÅŸi cneazul Lazăr al sârbilor, care le-a dăruit zece sate în Å£ara sa. Tismana va avea un rol fundamental în dezvoltarea monahismului din Å¢ările române.

Prin întreaga lui lucrare de ctitor, învăÅ£ător, stareÅ£, sfântul Nicodim este unul din cei mai mari părinÅ£i ai istoriei Bisericii românilor. El a purtat la nordul Dunării roadele înnoirii spirituale din marele secol al isihasmului. De la el s-a păstrat o ÅŸi o corespondenÅ£ă teologică cu patriarhul Eftimie de la Târnovo (1375-1393), pe care l-am menÅ£ionat mai înainte ca o personalitate de seamă a isihasmului.

Sfântul Nicodim a trecut la cele veÅŸnice la 26 decembrie 1406, în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, ÅŸi a fost îngropat cu mare cinste la mănăstirea Tismana, unde este prăznuit până astăzi la această dată, ca ÅŸi în întreaga Biserică.

Ioana Georgescu-Tănase

Bibliografie:

Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii ortodoxe române, Editura Institutului biblic ÅŸi de misiune al B.O.R., BucureÅŸti, 2006

Jean Meyendorff, Aristeides Papadakis, L’orient chrétien et l’essor de la papauté, Cerf, Paris, 2001