publicat in Lumea de dinlăuntru pe 6 Iunie 2015, 07:45
„Domnul Dumnezeul tău este Unul, ce Se face cunoscut prin Tatăl, prin Fiul ÅŸi prin Duhul Sfânt (...) El este singurul Dumnezeu. Si este adevăratul Dumnezeu: unul Domn întru Sfânta Treime a Ipostazelor, indivizibil în natura Sa, în voinÅ£a Sa, în slava Sa, în puterea Sa, în energia Sa, ÅŸi în toate atributele Dumnezeirii Sale. Numai pe El Îl vei iubi, ÅŸi numai Lui te vei închina, cu tot cugetul tău, cu toată inima, cu toate puterile tale (cf Deut. 6, 4). (...) Căci toate lucrurile Îl slujesc pe Dumnezeu ÅŸi au fost făcute numai de El; ele au fost aduse la fiinÅ£ă din neant prin cuvântul Lui.
Căci El a grăit ÅŸi ele s-au arătat, El a poruncit ÅŸi ele au fost făcute. Prin urmare, numai pe El, Stăpânul ÅŸi Ziditorul Universului, Îl vei preaslăvi ca fiind Dumnezeul tău, numai de El te vei lipi cu dragoste ÅŸi numai Lui îi vei cere iertare zi ÅŸi noapte pentru greÅŸelile tale cu voie sau fără de voie."
SFÂNTUL GRIGORIE PALAMA, Cuvântarea 62 - Cele zece porunci
Când omul s-a desprins de Dumnezeu, atunci au început toate suferinÅ£ele ÅŸi nenorocirile neamului omenesc, de la Adam până în zilele noastre. Căci Dumnezeu fiind singurul izvor al Binelui, al Adevărului ÅŸi al VieÅ£ii, desprinzându-se de El omul nu putea afla decât răul, minciuna ÅŸi moartea. Acest act sinucigaÅŸ a fost săvârÅŸit în momentul în care omul a făcut voinÅ£a lui proprie, potrivnică voinÅ£ei lui Dumnezeu. VoinÅ£a lui Dumnezeu ne-a dat FiinÅ£a ÅŸi ViaÅ£a, prin urmare cel ce se împotriveÅŸte voinÅ£ei Lui este vrăjmaÅŸul fiinÅ£ei ÅŸi vieÅ£ii noastre: „Atunci când voinÅ£a noastră proprie nu se supune lui Dumnezeu, ea se supune vrăjmaÅŸului Său” (Sf. Isaac Sirul, Cuvântări duhovniceÅŸti).
Făptura omenească este unită cu Dumnezeu tot aÅŸa cum trupul este unit cu sufletul: „ViaÅ£a sufletului este unirea cu Dumnezeu, precum viaÅ£a trupului este unirea cu sufletul” (Sf. Grigorie Palama). AÅŸa cum un trup lipsit de suflet este un trup fără viaÅ£ă, tot aÅŸa un suflet care s-a desprins de Dumnezeu este un suflet mort. Căci omul, neavând putinÅ£a să-ÅŸi dea sieÅŸi fiinÅ£a ÅŸi viaÅ£a, atunci când se îndepărtează sau se desprinde de Dumnezeu nu poate afla niciun alt izvor de viaÅ£ă, nici în lumea din afară, nici în propriul lui duh: „Ceea ce se întâmplă cu peÅŸtele care a ieÅŸit din apă se întâmplă cugetului care nu-ÅŸi mai aminteÅŸte de Dumnezeu” (Sf. Isaac Sirul, op. cit.).
Nimic nu poate exista fără Dumnezeu, singura FiinÅ£ă reală, neschimbătoare ÅŸi veÅŸnică, Care Se află pretutindeni unde ceva există ÅŸi ne însoÅ£eÅŸte oriunde ne-am duce ÅŸi în orice clipă a vieÅ£ii: „Atunci când închizi uÅŸa casei tale ÅŸi când eÅŸti singur, să ÅŸtii că îngerul atribuit de Dumnezeu fiecărui om este acolo cu tine. (...) El nu doarme niciodată ÅŸi nu poate fi nicidecum înÅŸelat. El este întotdeauna cu tine, vede tot, iar întunericul nu-i acoperă vederea. Împreună cu el, Dumnezeu este pretutindeni. Căci nu există niciun loc ÅŸi nicio substanÅ£ă în care Dumnezeu să nu fie, de vreme ce El este mai mare decât toate ÅŸi Å£ine toate fiinÅ£ele în mâna Lui” (Sf. Antonie cel Mare, Îndemnuri duhovniceÅŸti).
A considera că făptura omenească este o fiinÅ£ă autonomă ÅŸi suficientă sieÅŸi este tot atât de absurd ca a crede că personajul unui roman s-a creat el însuÅŸi sau a fost zămislit prin înmulÅ£irea naturală a caracterelor tipografice... Însă, spre deosebire de un personaj literar, omul a fost înzestrat de Creatorul lui cu o conÅŸtiinÅ£ă proprie ÅŸi cu o voinÅ£ă personală, astfel încât el să poată participa la propria lui facere, devenind astfel aidoma Celui ce l-a făcut: „Omul înzestrat cu raÅ£iune, amintindu-ÅŸi că este părtaÅŸ al dum- nezeirii ÅŸi că este unit cu aceasta, nu va iubi niciun lucru pământesc ÅŸi necurat. Cugetul lui se îndreaptă către cele cereÅŸti ÅŸi veÅŸnice. El ÅŸtie că voinÅ£a lui Dumnezeu este mântuirea oamenilor, dat fiind că Dumnezeu este pentru oameni cauza oricărui bine ÅŸi izvorul fericirii depline ÅŸi nemuritoare” (Sf. Antonie cel Mare, op. cit.).
De fiecare dată când voinÅ£a omului se îndepărtează de voinÅ£a lui Dumnezeu, ea se îndepărtează de Bine, căci nu există ni- ciun alt bine în afară de cel care vine de la Dumnezeu. Asa încât „singura cauză a pierzaniei noastre este propria noastră voinÅ£ă” (Sf. Petru Damaschinul). Făcând propria sa voinÅ£ă, omul crede că stie mai bine decât Dumnezeu ce este bun si folositor pentru el si pentru ceilalÅ£i. Dar, în realitate, el nu face niciodată voinÅ£a lui proprie, ci voinÅ£a vrăjmasului său, care, neputând crea nimic, ar voi să nimicească toate făpturile si lucrurile ce există, dar nici aceasta nu o poate face, dat fiind că nimeni si nimic nu poate distruge ceea ce a fost făcut de Dumnezeu. Însusi faptul de a se desprinde de Dumnezeu este o nălucire si o viclenie a celui rău, dat fiind că legătura omului cu Dumnezeu este vesni- că si inseparabilă de fiinÅ£a omenească, făcută după chipul si asemănarea lui Dumnezeu: „Nu există niciodată niciun fel de condiÅ£ii nu numai exterioare, dar ÅŸi lăuntrice care să vă poată despărÅ£i de Dumnezeu. Te poÅ£i desprinde de El întorcându-I spatele, astupându-Å£i urechile, fugind cât mai departe de El, dar asta e greÅŸeala ta. Oricât de netrebnic te-ai simÅ£i, nimic, nimic – în mod necondiÅ£ionat ÅŸi absolut – nu te poate îndepărta de Dumnezeu. ViaÅ£a religioasă începe în ziua în care se naÅŸte în tine convingerea că te poÅ£i arunca în braÅ£ele lui Dumnezeu aÅŸa cum eÅŸti” (Arnaud Desjardins, Recitind Evangheliile).
A renunÅ£a la voinÅ£a proprie pentru a ne uni cu voinÅ£a si Duhul lui Dumnezeu nu este nicidecum o pierdere, nici un sacrificiu, tot asa cum un bolnav nu pierde si nu sacrifică nimic atunci când se leapădă de boala sa. Omul al cărui cuget se unește cu Duhul lui Dumnezeu nu pierde altceva decât natura lui muritoare, pentru a-si regăsi adevărata lui fiinÅ£ă, indestructibilă si vesnică. Căci „aceasta este viaÅ£a veÅŸnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, ÅŸi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In 17, 3).
Dar cel viclean ne poate face să credem că voinÅ£a proprie este totuna cu voinÅ£a lui Dumnezeu. Aceasta se întâmplă de fiecare dată când săvârsim o faptă pe care o credem bună, dar care dă rezultate duhovnicesti negative: amărăciune, dezbinare, mânie, descurajare etc., „căci niciodată nu se stârneÅŸte în tine vreo tulburare care să nu-ÅŸi afle obârÅŸia în voinÅ£a proprie, fie că eÅŸti sau nu conÅŸtient de aceasta” (Meister Eckhart, Predici).
Dat fiind că necuratul poate să ne tulbure mintea si să ne întunece judecata, „cum putem ÅŸti dacă trăim conform voinÅ£ei lui Dumnezeu? Iată o indicaÅ£ie: dacă lipsa unui lucru anume te întristează, aceasta înseamnă că nu te-ai încredinÅ£at cu totul voinÅ£ei lui Dumnezeu, deÅŸi poate ai impresia că trăieÅŸti conform voinÅ£ei Lui.
Cel care trăieÅŸte conform voinÅ£ei lui Dumnezeu nu-ÅŸi face griji pentru nimic. Iar dacă are nevoie de ceva, el se încrede în Dumnezeu ÅŸi Îi încredinÅ£ează acel lucru; ÅŸi dacă nu obÅ£ine ce îi este de trebuinÅ£ă, el îÅŸi păstrează calmul, ca ÅŸi cum ar avea acel lucru.
Omul care s-a încredinÅ£at voinÅ£ei lui Dumnezeu nu se teme de nimic: nici de furtună, nici de tâlhari, de nimic. Si orice s-ar întâmpla, el îÅŸi spune: «AÅŸa este pe placul lui Dumnezeu». (...) În acest fel ne păstrăm pacea sufletului ÅŸi a trupului. (...) Cea mai bună lucrare este de a ne încredinÅ£a voinÅ£ei lui Dumnezeu ÅŸi de a îndura toate încercările cu nădejde” (Sf. Siluan, Despre voinÅ£a lui Dumnezeu ÅŸi despre libertate).
Dacă credinÅ£a noastră ar fi desăvârsită, voinÅ£a lui Dumnezeu ar deveni propria noastră voinÅ£ă: „Când un suflet s-a încredinÅ£at în întregime lui Dumnezeu, Domnul ÎnsuÅŸi începe să-l călăuzească” (Sf. Siluan, op. cit.). Dumnezeu fiind Binele absolut, nimic nu poate fi mai bun si mai de folos pentru noi decât a ne supune cu totul si întotdeauna voinÅ£ei lui Dumnezeu. A crede în Dumnezeu însemnă a crede în orice împrejurare si fără nicio restricÅ£ie că tot ce vine de la El este spre binele nostru. În măsura în care nu o putem face si suntem nemulÅ£umiÅ£i de soarta noastră, credinÅ£a noastră este insuficientă, sovăielnică si supusă influenÅ£ei sarpelui, care reînnoieste cu fiecare din noi ispita care a pricinuit căderea lui Adam, făcându-ne să credem că Dumnezeu este vrăjmașul nostru si că ar fi mult mai avantajos pentru noi să ne împotrivim voinÅ£ei Lui. Toate poverile si suferinÅ£ele omului căzut în păcat, si moartea însăsi, sunt urmarea acestei dezbinări satanice între om si Dumnezeu: „Sufletul meu tânjeÅŸte după Dumnezeu, ÅŸi Îl caut vărsând lacrimi / Cum oare aÅŸ putea să nu-L caut? / Când eram cu El, sufletul meu era bucuros ÅŸi senin, / Si VrăjmaÅŸul nu avea nicio putere asupra mea; / Dar acum am căzut sub stăpânirea duhului rău / Care îmi tulbură ÅŸi îmi chinuie sufletul” (Sf. Siluan, Tânguirile lui Adam).
Mâncând trupul lui Hristos si bând sângele Lui, restabilim unitatea iniÅ£ială între om si Dumnezeu, între carne si duh, între făptura muritoare si viaÅ£a vesnică. „Cel ce mănâncă trupul Meu ÅŸi bea sângele Meu rămâne întru Mine ÅŸi Eu întru el. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu ÅŸi Eu viezpentru Tatăl, ÅŸi cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine” (In 6, 56-57). VoinÅ£a lui Dumnezeu si dragostea sunt unul si acelasi lucru: „Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aÅŸa v-am iubit ÅŸi Eu pe voi; rămâneÅ£i întru iubirea Mea” (In 15, 9). A rămâne în dragostea lui Hristos înseamnă a ne uni cu Duhul lui Dumnezeu si cu viaÅ£a vesnică ce vine de la El, pe care ne-a dat-o din dragoste pentru om: „Căci sunt încredinÅ£at că nici moartea, nici viaÅ£a, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălÅ£imea, nici adâncul ÅŸi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Rom. 8, 38-39).