În acele timpuri, la Constantinopol era împărat Teodosie cel Mare, iar la Roma dom­nea Grațian. Teodosie avea doi fii: Arcadie și Onorie, pentru care căuta un învățător iscu­sit nu numai în înțelepciunea cea omeneas­că, ci și în cea dumnezeiască. Trimițând în toate părțile de sub stăpânirea sa să caute pe unul ca acesta, n-a putut să-l afle, pentru că, deși trimișii lui au găsit mulți înțelepți, totuși aceștia nu duceau o viață plăcută lui Dumnezeu; și iarăși, au aflat mulți plăcuți lui Dumnezeu, dar care nu erau iscusiți în înțelepciunea cea dinafară. Astfel, a fost nevoit împăratul Teodosie să-i scrie lui Grațian, îm­păratul Apusului, rugându-l să caute el în păr­țile sale un bărbat ca acela și să-l trimită la dânsul ca să-i învețe copiii.

Sfătuindu-se împăratul Grațian cu papa Damasus în această privință, au găsit că sin­gurul om cu adevărat vrednic să corespundă dorinței lui Teodosie era diaconul Arsenie, însă acesta nicidecum nu voia să primească, spunând că renunțase de mult la învățătura lumii, încercând să se dedice doar slujirii lui Dumnezeu. În cele din urmă însă a acceptat și a fost trimis cu mare cinste la Constantinopol, unde, fiind primit cu toată bucuria de Teodosie, acesta l-a prezentat fiilor săi, spunându-le că acesta le va fi mai mult decât el, ca tată, pentru că îi va naște spre toată învă­țătura cea bună și folositoare, iar ei trebuiau să ajungă niște vrednici ucenici ai Cuviosu­lui, deși erau fiii împăratului.

Așa a petrecut Arsenie mult timp povățuindu-i și învățându-i, însă nu era împăcat cu sine, pentru că avea în suflet dorul după slujirea lui Dumnezeu. Mergând în taină la Alexandria cu o corabie, a intrat în schitul pustiei, rugându-i pe părinții de acolo să-l primească și pe el și să-l facă monah. S-a în­fățișat ca un om simplu și sărac, smerindu-se în toate, primind încuviințarea de a rămâne acolo și fiind îndrumat de duhovnicul schi­tului spre o viață înaltă și bineplăcută lui Dumnezeu.

Bineînțeles că împăratul Teodosie s-a mâhnit negăsindu-l și a trimis slujitori peste tot ca să-l caute, însă Dumnezeu a ocrotit pe robul Său, ținându-l ascuns până în momen­tul în care a putut fi de folos multora. Dacă la început, înainte de a pleca de la curtea împărătească, o voce l-a îndemnat să porneas­că la drum, spunându-i: „Arsenie, fugi de oa­meni și te vei mântui!”, iată că și la schit, pe când se ruga lui Dumnezeu să-l curățească de patimi, aceeași voce i-a spus: „Arsenie, fugi de oameni și petrece în liniște, căci aceas­ta este rădăcina curăției!” Deci, sculându-se, s-a dus mai departe în pustie pentru liniștea sa și, făcându-și o chilie mică, locuia singur într-însa, sârguindu-se în tot chipul să păzeas­că tăcerea.

După moartea lui Teodosie s-a făcut îm­părat în Răsărit fiul său Arcadie, iar în Apus era Onorie. Iar Arcadie, auzind de viața și pe­trecerea Cuviosului, l-a rugat printr-un tri­mis să revină la Constantinopol, făgăduindu-i în schimb că toate birurile care se strângeau din Egipt avea să i le dăruiască lui, ca să le împartă mănăstirilor după cum so­cotea de cuviință. Răspunsul Cuviosului a fost unul simplu și concis, arătând că nu avea nevoie de banii împăratului și rugându-l să înțeleagă că el era mort pentru lume. Åži așa sălășluia în chilia sa în rugăciune și în tăcere, ajutând și sfătuind pe mulți frați pe calea mân­tuirii. Se spune că era minunat la trup și în­fățișare, înalt și cărunt, puțin gârbov de bă­trânețe. Barba îi ajungea până la pântec, iar chipul îi era îngeresc, precum al lui Iacov. De aceea nici nu dorea să se întâlnească față că­tre față cu cineva, ci se ferea mereu. Atunci când Arhiepiscopul Teofil a venit la el cu niș­te boieri și i-au cerut cuvânt de folos, el le-a spus: „Oriunde veți auzi de Arsenie, să nu ve­niți”. Åži ei, minunându-se de cuvântul lui, s-au folosit și s-au dus. Altă dată, Arhiepiscopul a voit iarăși să-l vadă pe Cuviosul Arsenie și a trimis la el, întrebându-l dacă îi va deschide chilia când va veni. Iar starețul a răspuns prin trimis: „De vei veni, îți voi deschide; iar de-ți voi deschide ție, apoi voi deschide tuturor. De aceea nu voi mai ședea aici”. Åži auzind Arhiepiscopul acestea nu s-a mai dus, temându-se să nu plece starețul din hotarele lor.

Un frate oarecare l-a întrebat pe părinte­le Arsenie ceva pentru folosul sufletului; iar fericitul i-a zis: „Îngrijește-te în tot chipul ca cele săvârșite în mintea ta să fie plăcute lui Dumnezeu și cu înlesnire vei birui păcatele cele din afară”. Alt părinte l-a întrebat pe Cuvios: „Părinte, mie îmi zic gândurile: ce vei face, căci ești bătrân și nu poți să postești, postești, nici să te ostenești pentru bătrâne­țe? Deci, du-te de cercetează bolnavii, pen­tru că acesta este semnul dragostei”. Iar Cuviosul, înțelegând că gândul acesta e din meșteșugire diavolească, a zis acelui stareț: „Mănâncă, bea, dormi, nu lucra, dar numai să nu ieși din chilia ta”. Acestea le zicea pen­tru că sfântul știa că monahul, ieșind din chi­lie și apropiindu-se de locașurile mirenilor, va fi încurcat de vrăjmașul cu multe curse, spre sminteală și cădere. Deci nu se cuvine aceluia ce a murit pentru lume să iasă afară din chilia și din mănăstirea sa fără de prici­nă, precum cel mort nu iese afară din mor­mântul său. Iar monahul care umblă afară din mănăstire după voia sa este cu adevărat mort, pentru că a murit cu sufletul.

Un frate a zis Cuviosului: „Părinte, am învățat cuvinte din cărți și din psalmi și mă sârguiesc să le citesc. Dar, citindu-le, nu am umilință, fiindcă nu înțeleg puterea dumne­zeieștii Scripturi și, din această cauză, mă scârbesc foarte”. Răspuns-a lui fericitul: „Fiule, se cade ca tot timpul să te deprinzi la citirea cuvintelor Domnului, măcar de n-ai umilin­ță și nu le înțelegi puterea. Pentru că am au­zit ceea ce zice părintele Pimen și ceilalți Sfinți Părinți, că descântătorii cei ce s-au obișnuit a descânta șerpii nu înțeleg acele cuvinte pe care le grăiesc; iar șerpii, auzind puterea cu­vintelor, le cunosc cu sfințenie și se îmblân­zesc, dându-se în mâinile lor. Așa facem și noi. Măcar că nu înțelegem puterea cuvinte­lor dumnezeieștii Scripturi, însă, când le avem neîncetat în gurile noastre, auzindu-le diavo­lii se înfricoșează și fug de la noi, nesuferind cuvintele Sfântului Duh”.

Când a venit vremea să se despartă de trup, l-au întrebat ucenicii cum se cuvenea să-l îngroape, iar el le-a răspuns: „Dar nu știți să puneți o funie la picioarele mele și să mă aruncați în munte?”. Åži apoi le-a zis ultimul cuvânt de folos: „Vedeți, fiilor, în câtă frică mă aflu vrând a ieși din trup? De când m-am făcut monah n-a lipsit nicidecum de la mine frica aceasta”. Åži îndată și-a dat în pace sufle­tul lui Dumnezeu. Åži auzind avva Pimen că a adormit, a zis lăcrimând: „Fericit ești, avvo Arsenie, că te-ai plâns pe tine în lumea aceasta; că acela ce nu se plânge pe sine aici va plânge cu amar dincolo!”.

Cuviosul Arsenie a avut un sfârșit fericit, viețuind cincizeci și cinci de ani în osteneli­le călugărești și primind ca binecuvântare de la Domnul o viață îndelungată, de peste o sută de ani, fiind cucernic și credincios, ca un adevărat vas ales al Duhului Sfânt. A avut trei ucenici cunoscuți astăzi din Patericul egip­tean: mai întâi Alexandru și Zoil, iar mai apoi Daniel, toți faraniți. De la avva Daniel au rămas, în Patericul egiptean, cele mai multe in­formații pe care le deținem despre avva Arsenie cel Mare.

Se spune că odată au venit dracii la avva Arsenie în chilie, necăjindu-l. Åži venind cei ce slujeau lui și stând afară din chilie, l-au auzit strigând către Dumnezeu și zicând: „Dumne­zeule, nu mă părăsi! Nimic bun n-am făcut înaintea Ta, dar dă-mi, după bunătatea Ta, să pun început bun!”. Pentru rugăciunile Sfân­tului Părintelui nostru Arsenie, milostivește-Te spre noi, Dumnezeule, și ne miluiește după mulțimea îndurărilor Tale, ca să punem și noi început bun pe calea mântuirii. Amin!