Cuvânt la Nașterea Domnului

Am trăit în aceste zile ale Săp­tămânii Patimilor momente foarte intense şi importante pentru viaţa noastră creşti­nă de următori ai lui Hristos şi de ucenici ai Lui. Ne-am aplecat în ru­găciunea şi Liturghia din fiecare zi asupra tuturor suferinţelor, dar şi nedreptăţilor noastre omeneşti luate asupră-Şi de către Domnul Hristos, Care le-a primit pentru noi pe Cruce. „Să fie răstignit” (Mt 27, 23), strigau odinioară cei pe care El îi iubea şi pentru care Se răstignea, dar strigăm şi noi astăzi prin aceea că facem păcatul. Toţi L-au părăsit atunci, precum şi noi Îl pără­sim prin păcat, chiar dacă ne numim ca fi­ind prietenii Săi. Când confortul şi viaţa noastră sunt în joc, când ne sunt atinse propriile interese, ne lepădăm, Îl părăsim, nu-L mai cunoaştem, ne îndepărtăm, ne ascundem, ne spălăm pe mâini de El şi de cele pe care Îl facem să le sufere, precum Pilat. Ne dezicem de cuvintele Lui, de dra­gostea Lui, de faptele Lui pentru noi, de aceea că doar în El se lucrează mântuirea oamenilor, căutăm la alte lucruri salvatoa­re, la iluziile şi conforturile noastre de fi­ecare zi, la legile şi neputinţele omeneşti care ne-ar putea salva oarecum din singu­rătatea şi suferinţa interioară la care ne condamnă păcatul ca îndepărtare de Dum­nezeu şi de adevăr. Nici în cele mai grele chinuri pe care omul I le-a procurat, Hristos nu S-a dezis de om, nu l-a lepădat, nu l-a batjocorit, nu l-a uitat, nu l-a înjosit, nu l-a luat în râs, Se face frate al celor mici si năpăstuiţi, la toţi le întinde mâna Sa cea puternică prin milă, mângâietoare prin dragoste, împreună-suferind cu noi și împreună-murind cu noi.

Desi căutăm cu disperare dragostea Lui, izvor a toată dragostea, slăbiciunea noastră face să ne lepădăm de El ca odi­nioară Petru si toţi Apostolii, să ne îndo­im de El, să Îl negăm, desi El nu ne părăsește, nu ne leapădă, deși El nu se îndoiește de noi. Au făcut-o până și Apos­tolii, atunci când viaţa lor a fost amenin­ţată, dar repede și-au venit în fire și au măr­turisit apoi cu preţul vieţii dragostea lor pentru Hristos Cel Răstignit și Înviat.

Sfântul Pavel, cel care i-a persecutat pe Apostoli, urmărindu-i ca să-i omoa­re, a ajuns să predice lumii întregi Învierea Celui pe Care Îl prigonea odinioară. Şi de-a lungul veacurilor, următori Sfântului Pavel, Hristos Domnul a făcut din dușmani aliaţii Săi, din persecutori, perse­cutaţi, din cei slabi, puternici, din cei ui­taţi si neluaţi în seamă de nimeni, vestitori ai Evangheliei în toată lumea. Îi face pe cei îndoielnici prieteni, pe cei de neier­tat, moştenitori ai raiului, sufletele arse de păcat și neputinţe și de dorul după adevăr și dragostea lui Dumnezeu le-a înălţat și le-a dăruit frumuseţea cerească netrecătoare. Orbii și surzii au văzut și auzit Cuvântul Lui și muţii l-au spus lu­mii întregi. În Botezul pe care l-am pri­mit, moartea a devenit viaţă, păcatul l-a sters și întunericul l-a transformat în lu­mină, dându-ne vederea celor cerești, ne­trecătoare. A schimbat omul cu dragos­tea Lui, însă doar pe cel care se lasă cucerit și schimbat de ea. A schimbat lu­mea întreagă și curgerea istoriei morţii a preschimbat-o cu dragostea Lui în isto­ria Învierii.

Hristos a făcut din noi mădulare ale Trupului Său care este Biserica, cea care de 2000 de ani stă mărturie a dragostei Lui pentru omenire. Dragostea pentru omul chemat la demnitatea cerească și la frumuseţea dumnezeiască l-a urcat pe Hristos pe Cruce, de unde neîncetat stri­gă Părintelui ceresc, spre iertarea noastră: „Părinte, iartă lor, că nu ştiu ce fac” (Lc 23, 34). Ne împacă neîncetat cu Părintele ce­resc, redă sufletului nostru, omului lăun­tric, lumina frumuseţii dumnezeiești prin iertare, dar și trupului nostru strălucirea Trupului Său înviat, precum ne spune și Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dacă trupul nostru este mădular al lui Hristos, şi dacă Hristos a înviat, apoi negreşit că şi trupul va urma Capului” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Cu tot cel ce stă înaintea lui Dumnezeu Tatăl, în Taina Spovedaniei, mărturisindu-și păcatele și neputinţele, Hristos Însuși stă cu el înaintea Tatălui cu Care îl împa­că și îl ridică, îl învie. Pentru fiecare dintre noi coasta Lui izvorăste iertare și hrană cerească, dându-i-Se în Sfânta Împărtășanie, care ne spală și ne învie, prin care primim iertarea și ne sălăsluim în cer, devenim cereşti și pământeşti în acelaşi timp, deve­nim cereşti, dar şi mai umani, pentru că învă­ţăm de la Hristos să iubim pe fratele nos­tru precum El ne iubeşte. Roada Învierii lui Hristos se vede nu numai în veşnicie, ci şi aici şi acum, imedi­at, noi fiind purtători în faptele noastre ai realităţii Învierii, măr­turisitori prin faptă, prin iubire, ai Învierii care deja lucrează în noi şi care ne face liberi faţă de păcat.

Să zicem şi astăzi, la această Sărbătoare a sărbătorilor, lui Hristos Cel Înviat din morţi, Paştile nostru, Pâinea noastră de via­ţă veşnică dătătoare, împreună cu Sfântul Simeon Noul Teolog:

„Tu, Hristoase - Împă­răţie Cerească, Tu - Pământ al celor blânzi, Tu - Rai plin de verdeaţă, Tu - Cămară Dumnezeiască, Tu - Taină negrăită, Tu - Masă pentru toţi, Tu - Pâinea vieţii, Tu - Băutură nouă, Tu - Potir cu apă şi Apa vie­ţii, Tu pentru fiecare sfânt - Făclie nestinsă, Tu - şi Haină, şi Cunună, şi Împărţitor al cununilor, Tu - Încântare şi Împăcare, Tu - Desfătare şi Slavă, Tu - Veselie şi Bucurie”, nădejdea vieţii noastre, slavă Ţie!

HRISTOS A ÎNVIAT!