Pilda talanţilor (sau a minelor) sau arătarea planului lui Dumnezeu pentru Om

Hristos a istorisit-o la sfârşitul vieţii Sale publice, chiar înainte de Florii: după Sfântul Matei, la Ierusalim, după prorocia Sfârşitului vremurilor şi chemarea la trezvie (Pilda celor 10 Fecioare) şi, după Sfântul Luca, nu departe de Ierusalim, după în­tâlnirea cu Zaheu la Ierihon. În ambele cazuri, ea se situează într-un context eshatologic² şi corespunde acestuia, deoarece se sfârşeşte printr-o judecată.

Introducerea este destul de diferită la cei doi evanghelişti. La Sfântul Matei, „omul” despre care se vorbeşte este probabil Tatăl ceresc, deşi ar putea fi vorba şi de Hristos, ceea ce este evident la Sfântul Luca. El „pleacă în călătorie”: acest lucru nu are nici o legătură cu geografia, căci Dumnezeu este pretutindeni; fără prezenţa Sa, toată firea s-ar întoarce în nefiinţă. Aceasta înseamnă două lucruri, mai întâi că El încetează a fi prezent în chip văzutpentru a lăsa Omului libertatea de a împreună-lucra cu harul Său, şi apoi că este răbdător: îi dă timp Omului³. Dumnezeu nu stă în cârca noastră, ca să ne supravegheze, să ne controleze şi să ne constrângă: El are încredere în cel care este după chipul Său şi care a primit puterea de a se asemăna Lui. Clerul ar face bine să se gândească la lucrul acesta...

Şi chiar înainte de a pleca, adică de a se retrage în taină,El „si-a chemat slugi­le si le-a dat pe mână avuţia Sa”. Fiecare cuvânt este plin de importanţă: „a che­mat”, adică fiecare dintre noi a primit o chemare de la Dumnezeu, o invitaţie de a împreună-lucra cu El; Dumnezeu ia ini­ţiativa, şi nu noi. Iar El nu cheamă pe ori­cine, ci cheamă pe slugile Sale, adică pe cei care au o legătură cu El, care sunt obiş­nuiţi a lucra împreună cu El şi pentru El, cei care-L cunosc pe Dumnezeu.Apoi le dă pe mână averea Sa, adică ne cere să ad­ministrăm bunurile Sale, bogăţia Sa, ceea ce corespunde cu porunca pe care a dat-o lui Adam şi Evei în Grădina Edenului. Această bogăţie sunt „talanţii” pe care îi va da. Talantul⁴ era cea mai importantă monedă grecească din Răsărit: un singur talant valora o avere. Banii sunt simbolul însuşi al bogăţiei: aici reprezintă harul, da­rul gratuit al lui Dumnezeu. Hristos folo­seşte adesea acest simbol în pildele Sale.

Înainte de a merge mai departe, se cu­vine să facem comparaţie cu Sfântul Luca, unde lucrurile stau cu totul altfel. Aici este vorba despre un „om de neam mare”, adi­că de un nobil, de un domn, „care s-a dus într-o ţară îndepărtată ca să-şi ia domnie şi să se întoarcă”. Înţelesul este mai greu de desluşit decât la Sfântul Matei, însă nu încape îndoială că e vorba aici despre Fiul lui Dumnezeu Care Se întrupează şi Care este învestit cu putere împărătească de că­tre Tatăl Său ceresc, în intimitatea dumnezeiască. El cheamă zece dintre slugile Sale şi îi dă fiecăreia o mină, care este o monedă grecească în valoare de 100 de drahme. Zece reprezintă plinătatea firii: putem considera aici că reprezintă ome­nirea în sânul căreia fiecare a primit ace­eaşi mină, aceeaşi bogăţie: chipul lui Dumnezeu. Însă Domnul adaugă ceva im­portant care lipseşte în versiunea Sfântului Matei: „neguţătoriţi cu ele până ce voi veni”. Omenirea primeşte o poruncă, şi anume de a face să rodească harul, adică de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu. Se poate vedea aici şi un alt înţeles, legat de Israel, care este un fel de „laborator” al omenirii: Israel primise harul de a zămis­li pe Mesia, dar acest har era pentru în­treaga omenire. La acest lucru se adaugă un altul, deosebit de important şi surprin­zător de realist: „Dar cetăţenii lui îl urau şi au trimis solie în urma lui, zicând: nu voim ca acesta să domnească peste noi” Vedem aici pe Hristos respins de poporul Său: chiar acest lucru îl va trăi câteva zile mai târziu. Iată confirmarea că omul de neam de care este vorba e cu adevărat Hristos.

După aceste introduceri la istorisire, care sunt diferite, dar complementare, sce­nariul va fi acelaşi. Să revenim deci la ver­siunea Sfântului Matei. Stăpânul cheamă rând pe rând trei slugi care vor primi sume diferite: 5 talanţi, 2 talanţi, 1 talant. S-ar putea crede că este o împărţire inegală şi deci nedreaptă, dar de fapt Evanghelia ne oferă şi explicaţia: „fiecăruia după pute­rea lui”. Fiecare persoană este diferită de celelalte, fiecare ipostas este unic. Iar Ziditorul cunoaşte pe cei pe care i-a zidit.

Iconomul dumnezeiesc dă cu înţelepciune, ţinând cont de calităţile şi posibilităţile fi­ecăruia. Egalitarismul „republican” este negarea ipostasului: este o eroare teologică. Egalitatea oamenilor între ei stă în faptul că toţi au fost creaţi de Dumnezeu, că toţi au primit chipul lui Dumnezeu şi că toţi sunt chemaţi spre îndumnezeire. În rest, cu to­ţii sunt diferiţi unii de alţii: fiecare este unic, dar are nevoie de ceilalţi; suntem cu to­ţii complementari. Dumnezeu dă tuturor, însă darul este personal.

Aceşti trei oameni sunt de fapt trei tipuri de oameni, sau mai degrabă trei familii du­hovniceşti, după cum au văzut Părinţii, şi mai ales Sfântul Ilarie din Poitiers şi Sfântul Ambrozie din Milano⁵. Cel care a primit 5 talanţi câştigă alţi 5: a îndoit ceea ce primi­se. Sfântul Ilarie vede în el pe evreii care au crezut în Iisus Hristos. Cei 5 talanţi dăruiţi reprezintă Legea (cele 5 cărţi ale Torei), iar cei 5 câştigaţi plinirea Legii prin credinţa în Hristos şi în Evanghelie: astfel se plinesc cele 10 porunci (Decalogul)⁶. Cel care a pri­mit 2 talanţi câştigă alţi 2: îndoieşte ceea ce a primit. Sfântul Ilarie vede în el pe păgânii care au crezut în Iisus Hristos. Cei 2 talanţi dăruiţi reprezintă Evanghelia şi Tainele, iar cei 2 câştigaţi credinţa în cele două firi ale lui Hristos şi punerea în practică a porun­cilor Sale (ceea ce numeşte „fapte”).

Cel care a primit 1 talant se duce să-l îngroape în pământ pentru a-l „ascunde”. În el, Sfântul Ilarie vede pe evreii care L-au respins pe Iisus Hristos şi au ascuns mân­tuirea celorlalţi oameni. Nu numai că nu au primit ei înşişi această Veste Bună (Evanghelia), dar i-au împiedicat şi pe cei­lalţi, pe păgâni, să aibă parte de ea. Acest lucru este confirmat de judecata înfricoşa­tă a lui Hristos asupra Cărturarilor şi Fariseilor, [adică asupra teologilor şi a as­ceţilor]: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi” (Mt 23, 13). A-şi îngropa talantul înseamnă a dis- preţui darul lui Dumnezeu – harul –, adi­că a stinge duhul (1 Tim 5, 19), „a pune lu­mina sub obroc” (Mt 5, 15), „a desfiinţa cuvântul lui Dumnezeu” (Mt 15, 6). De fapt, înseamnă a refuza împreună-lucrarea cu Dumnezeu şi deci iubirea de Dumnezeu: înseamnă a-L urî pe Dumnezeu.

Atunci vine judecata: „După multă vreme, a venit Stăpânul.”. „După mul­tă vreme...” este o expresie teologică. Ea poate avea două înţelesuri: în planul eo­nului zidirii, ea reprezintă timpul lăsat de Dumnezeu lui Adam şi Evei pentru a-şi „lucra grădina”, adică a se îngriji de zidire şi a o aduce până la Dumnezeu; în planul eonului căderii, este timpul pe care ni-l lasă Dumnezeu pentru pocăinţă. „...a ve­nit Stăpânul”: este întoarcerea lui Hristos în slavă la sfârşitul vremurilor. Sfântul Luca precizează: „şi când s-a întors el, după ce luase domnia”; aceasta înseamnă: după Înălţarea şi şederea de-a dreapta Tatălui, unde Hristos stă pe tron ca Împărat ce­resc, în dumnezeirea si omenirea Sa: ca om, a primit domnia, pe care o avea din fire ca Dumnezeu.

„Şi a făcut socoteala cu ele” (Matei), adică „să ştie fiecare cum a neguţătorit” (Luca). Iată ceva de căpătâi pentru a ne înţelege destinul: Dumnezeu ne cere so­coteală, pentru că ne-a încredinţat o co­moară şi pentru că vrea să ştie ce am fă­cut cu ea: după cum subliniază Sfântul Ambrozie, „Hristos cere dobânda pentru argintul Său şi nu pentru al nostru’! Aceasta înseamnă că Dumnezeu vrea să vadă roa­de, vrea ca Omul să dea rod şi deci să îm- preună-lucreze cu El. Aceasta este jude­cata. Însă judecata, fie personală (după moartea noastră), fie universală (la sfâr­şitul timpurilor), este mai întâi un bilanţ, o  socoteală a roadelor pe care le-am dat, o  responsabilizare, înainte de a fi, eventual, o condamnare. Primul scop este de a trece pe Om la vârsta maturităţii („la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos”, Efes 4, 13). Fără această judecată am ră­mâne pe veci copii.

Primul si al doilea au îndoit câștigul, adică au trecut de la chip la asemăna­rea cu Dumnezeu. Este sinergia: unirea harului dumnezeiesc şi a voii libere a omu­lui. Şi ei fac o jertfă lui Dumnezeu: dau slavă⁷.Găsim echivalentul la Sfântul Luca (primul a dat 10 mine, plinirea Legii prin Evanghelie, cel de-al doilea 5, punerea în lucrare a Evangheliei prin cele 5 simţuri). Stăpânul îi laudă („Slugă bună şi credin­cioasă.”) şi întemeiază un canonfunda­mental pentru lucrareaeclezială („pes­te puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune.”), cuvânt puţin respectat, din păcate⁸, apoi rosteşte o concluzie ui­mitoare şi sublimă: „intră întru bucuria Domnului tău” Nu a spus: intră în oda­ia de ospeţe sau: odihneşte-te de ostenea­la ta, ci: împărtăşeşte bucuria Mea. Or, bucuria lui Dumnezeu este de a putea în- dumnezei Omul, de a-l aduce să se împăr­tăşească de Fiinţa Sa dumnezeiască, pe cât îi este cu putinţă: este îndumnezeirea Omului. Iar bucuria este expresia cea mai puternică a vieţii. Darul pe care-l dă Dumnezeu celor dintâi, evreii şi păgânii care au crezut în Hristos şi care au pus în lucrare poruncile Sale, ţine de fiinţă şi de viaţă.

Apoi vine al treilea. El începe prin a învinui şi a judeca pe stăpânul său: „te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăş­tiat.”. El ia locul lui Dumnezeu. Şi min­te, căci Dumnezeu îi dăduse o sămânţă: talantul pe care trebuia să-l cultive (lucru care aminteşte de Adam şi Eva după căde­rea lor: ei nu-şi recunosc greşeala, învinu­iesc pe „celălalt” şi nu se pocăiesc. Implicit, ei Îl învinuiesc pe Dumnezeu). Şi sfârşeş­te prin ceva groaznic: „... temându-mă [de Tine]”. Sfântul Ilarie comentează cu fineţe: „...dintr-un respect temător pentru poruncile vechi, se abţinea de a-şi folosi libertatea evanghelică: rămăsese la Lege”. Apoi, în cele din urmă, dă înapoi lui Dumnezeu bunul Său, talantul (care apar­ţine lui Dumnezeu). Acest lucru ar putea părea moral, dar este culmea păcatului. Aceasta înseamnă, de fapt, nu vreau să lucrez împreună cu Tine, să dau roadă şi să Ţi-o aduc Ţie, nu vreau să semăn cu Tine, nu Te iubesc (= Te urăsc). Refuză în deplină libertate darul lui Dumnezeu.

Stăpânul răspunde mai întâi certân- du-l cu asprime: „Slugă vicleană şi lene­şă...”, adică neasemănându-se cu Dum­nezeu, Care este bun şi lucrează fără încetare. Apoi, fără să arate nedreptatea spuselor sale („ştiai că secer unde n-am semănat.”⁹; la Sfântul Luca este încă şi mai precis: „Din cuvintele tale te voi ju­deca”, adică: iau drept bune cuvintele tale), adaugă ceva pozitiv: „Pentru ce deci n-ai dat banul meu schimbătorilor de bani? Şi eu, venind, l-aş fi luat cu dobândă”. Cuvin­te surprinzătoare: oare Dumnezeu să fie ca un contabil? Desigur că nu! Înţelesul este: dacă nu ai fost în stare să lucrezi tu însuţi, trebuia să ceri ajutorul altora, al Bi­sericii (banca, aici, este Biserica, pentru că ea păstrează cu sfinţenie comoara cre­dinţei şi a Tainelor şi nimeni nu va putea niciodată să ia de la ea această comoară dumnezeiască¹⁰). Ce lecţie pentru noi! Dacă nu suntem în stare să plinim una sau alta dintre poruncile lui Hristos, să ne re­fugiem în Biserică, pentru că, spre deose­bire de noi, ea este capabilă să plinească. Să nu fim centraţi asupra nouă înşine, să nu fim susceptibili şi orgolioşi. Domnul spune din nou cu tărie voinţa Sa de a ve­dea pe Om dând roade, împreună-lucrând cu El: ceea ce a hotărât se va plini, căci „cuvântul Meu nu se întoarce la Mine fără să dea rod” (Is 55, 11).

Atunci vine sentinţa cea de pe urmă, care este înfricoşătoare: omul este arun­cat de îngeri în iadul cel veşnic („în în­tunericul cel mai dinafară [ceea ce este străin luminii dumnezeieşti], unde va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”). Cel care nu primeşte focul iubirii dumneze­ieşti va cunoaşte focul îngheţat al iadu­lui celui veşnic. Însă sentinţa nu se opreş­te aici; Stăpânul adaugă: „Luaţi deci de la el talantul şi daţi-l celui ce are zece ta- lanţi...” (la fel la Sfântul Luca). Aceasta poate părea nedrept în planul gândirii omeneşti, dar este cu totul în acord cu simbolistica despre care vorbeşte Sfântul Ilarie: talantul refuzat de către evreii care au respins pe Hristos este dat de Dumnezeu „celorlalţi puţini din Israel” care L-au primit pe Iisus ca Mesia. Acest lucru este drept. Domnul dă mai mult celui care a dat mai multă roadă, pentru că I se aseamănă mai mult şi pentru că a lucrat mai mult. Dar „cei ce stăteau de faţă” (poate fi vorba despre „fiii lui Dumnezeu”, îngerii.) fac această re­marcă Domnului: „acesta are [deja] 10 mine”. E chiar amuzant, s-ar spune că Hristos prevede obiecţiile pe care le-am putea avea noi mai târziu. Rosteşte atunci un cuvânt tainic, unul dintre cele mai grele din Evanghelie: „Că oricui are i se va da, iar de la cel ce nu are şi ceea ce are i se va lua”. Acest cuvânt nu trebuie luat în sens literal, ci în înţelesul lui du­hovnicesc şi eclezial, bazându-ne pe sim­bolistica Sfântului Pavel şi a Sfântului Ilarie: evreii şi păgânii care au crezut în Hristos primesc aceeaşi plată: îndumne- zeirea. Însă cei dintâi au ceva în plus: au ascultat pe Dumnezeu de 2000 de ani (prin Avraam şi Moise) şi au plinit Legea. Ei sunt deci „cei dintâi”, fiii întâi născuţi, măslin curat şi nu altoit (Sfântul Pavel) şi sunt pe drept puşi la loc de cinste. Ei pri­mesc ceea ce Israelul cel istoric a refuzat: aceasta este după dreptate. Cât despre cuvântul însuşi, s-ar putea transcrie ast­fel: se va da celui care a dobândit Duhul Sfânt şi va fi în belşug („râuri de apă vie vor izvorî din sânurile sale”, In 7, 38), însă celui care nu a dobândit Duhul Sfânt i   se va lua chiar şi ceea ce are, adică ha­rul. Sfârşitul de la Sfântul Luca întăreşte acest lucru: „Iar pe acei vrăjmaşi ai mei, care n-au voit să domnesc peste ei, adu- ceţi-i aici şi tăiaţi-i în faţa mea”.

Domnul proroceşte toate nenorociri­le care se vor abate asupra poporului evreu, de la distrugerea Ierusalimului şi a Templului de către Titus în 70 şi risipirea poporului evreu până la Shoah, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Dumnezeu e bun si drept. Bunătatea Sa însă nu înseamnă că noi nu trebuie să trăim consecinţele propriilor noastre fap­te ca să ne putem schimba, dacă dorim aceasta.

Note:

1. Este posibil, şi chiar probabil, ca Hristos să fi istorisit de două ori această pildă, cu variante, în locuri diferite şi pentru un pu­blic diferit, căci El este SINGUR învăţă­torul lui Israel şi al întregii omeniri: ştia să Se adapteze la cei care-L ascultau.
2. Eshatologia este ceea ce se referă la vre­murile cele de pe urmă (eschatonîn grea­că = ultim, sfârşit), adică la Sfârşitul tim­purilor (şi, mai precis, la sfârşitul eonului căderii) şi la judecata cea de pe urmă, care va fi universală.
3. Sfântul Ilarie foloseşte o frumoasă expre­sie: „durata călătoriei este vremea pocăin­ţei” (Despre Matei,S.C. N° 258, vol. II, p. 211).
4. Talantul era în acelaşi timp o unitate mo­netară (ca euro în zilele noastre) şi o mă­sură de metal preţios. Era cea mai mare unitate monetară greacă (asemenea mili­ardului în epoca noastră) şi valora 60 de mine sau 6000 de drahme (sau dinari, echivalentul roman). O drahmă (sau un dinar) reprezenta salariul pe o zi al unui muncitor şi 300 erau aproximativ un sa­lariu anual. Talantul valora de la 26 la 34 kg de argint pur (şi putea merge până la 41 kg). Mina reprezenta 436 g de argint pur. Un singur talant reprezenta o avere; valoarea minei este cu mult inferioară ta­lantului, însă semnificaţia simbolică este aceeaşi.
5. Nu mulţi dintre Părinţii Bisericii au co­mentat pilda Talanţilor, şi practic nici unul pe cea a Minelor. Pentru Talanţi, singurii pe care i-am găsit au fost Sfântul Ilarie şi Sfântul Ambrozie. De fapt, nu­mai Sfântul Ilarie face o exegeză precisă şi coerentă. Ambrozie scrie în acelaşi duh, dar pe scurt, cu mai puţină pertinenţă şi claritate.
6. Sfântul Ilarie foloseşte o frumoasă expre­sie: „A fost găsit în Credinţă aşa cum a fost în Lege” (ibid.,p.211).
7. To Theo charis,în latină Deogratias([să dăm] slavă Domnului) este o formulă foar­te veche de rugăciune creştină. Ea înseam­nă „a trimite înapoi” harul, a da înapoi lui Dumnezeu roadele harului, a-I mulţumi. Ea manifestă prin excelenţă legătura de înfiere pe care o avem cu Dumnezeu, care este şi o legătură de iubire.
8. Această regulă de viaţă, care e valabilă atât pentru lume, cât şi pentru Biserică, este puţin respectată şi pusă în practică: se văd adesea mulţi oameni mediocri şi răi ridi­caţi în funcţii „pentru a scăpa de ei”, din laşitate sau din calcul, ceea ce provoacă adevărate catastrofe. Am văzut acest lucru adesea în administraţie, şi din păcate se poate vedea şi în Biserică. Această regulă de înţelepciune ar trebui să fie totuşi un canon pentru orice hirotonie.
9. Ce spune cel de-al treilea e pe de-a-ntregul neadevărat: Dumnezeu Însuşi Se nu­meşte pe Sine în Evanghelie „Semănător” în numeroase pilde. Şi când omul adau­gă: „.. .aduni de unde n-ai împrăştiat...”, este de asemenea neadevărat, căci Ioan Botezătorul spune despre Hristos: „... are lopata în mână şi va curăţa aria Sa şi va aduna grâul în jitniţă...” (Mt 3, 12). Fin pedagog, Stăpânul nu pune accentul pe greşeală, ci spune: chiar dacă ar fi ade­vărat, ar fi trebuit să dai banii mei zara­filor.
10. Biserica este simbolizată şi de casa de oas­peţi din pilda Bunului Samaritean, pentru că se îngrijeşte de rănit în locul lui Hristos.