publicat in Pastorala pe 1 Septembrie 2014, 20:40
Către tot clerul şi poporul dreptslăvitor din Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale şi Meridionale Har, milă şi pace de la Hristos Domnul nostru, iar de la noi părinteşti binecuvântări!
Iubiţi fraţi si surori intru Domnul,
În acest an, activităţile din Mitropolia noastră au avut ca moment culminant organizarea Congresului Mitropoliei si a Adunării Mitropolitane găzduite de Episcopia Ortodoxă Română a Spaniei si Portugaliei, la sanctuarul din Valle de los Caidos („Valea Căzuţilor”) – Escorial, Spania, intre zilele de 11 si 15 iunie. Cele două organisme statutare ale Mitropoliei noastre, fiind constituite din reprezentanţi ai Centrelor eparhiale, parohiilor si mănăstirilor, clerici si mireni, sunt un cadru de manifestare a comuniunii si coresponsabilităţii pentru soluţionarea problemelor administrative si pastoral-misionare comune, dar si un bun prilej de aprofundare a unor teme duhovnicesti importante pentru viaţa fiecăruia dintre noi si pentru comunităţile in cadrul cărora ne trăim credinţa. La acest eveniment au participat peste 170 de delegaţi din intreaga mitropolie.
Având in vedere că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2014 Anul Omagial Euharistie al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii,lucrările Congresului Mitropoliei au avut ca subiect de analiză si dezbatere aceaste două Sfinte Taine. Conferinţele prezentate si discuţiile din plen sau din cadrul grupurilor de lucru ne-au ajutat să aprofundăm aceste teme si să înţelegem importanţa lor in viaţa fiecăruia dintre noi si in dinamica misiunii din parohii si mănăstiri.
Congresul mitropolitan are vocaţia de a aduce un folos duhovnicesc tuturor clericilor, monahilor si mirenilor din comunităţile noastre si de aceea socotim de cuviinţă să vă impărtăsim cele mai importante învăţături si concluzii care au reiesit din această manifestare.
Întâi de toate, vă reamintim că întreagă slujirea sacramentală a Bisericii este o manifestare a legăturii dintre lucrarea harică si disponibilitatea persoanei umane de a se angaja pe calea mântuirii. Vorbind despre lucrarea sacramentală a Bisericii, Părintele Dumitru Stăniloae arată că prin Taina Botezului, fiecare devine membru al Bisericii, printr-o primă unire a lui eu Hristos, iar prin celelalte Taine se accentuează şi mai mult sau se restabileşte unirea membrilor
Bisericii cu Hristos, Capul ei, întărindu-se astfel unitatea eclezială[1]. Sfintele Taine, manifestări restauratoare prin lucrarea harului, sunt şi leacuri dăruite de Hristos prin Biserică şi primite de credincioşi în mod liber şi cu deplin discernământ, spre sănătatea sufletului şi a trupului. Sfânta Taină a Spovedaniei şi Sfânta Taină a Împărtăşaniei au un rol primordial în dobândirea mântuirii. Prin acestea Dumnezeu ne iartă păcatele şi ne înnoieşte, ca moştenitori ai Împărăţiei cerurilor. De aceea, Mântuitorul Hristos ne grăieşte spunând: Eu sunt Pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Cel ce mănâncă trupul Meu si bea sângele Meu rămâne întru Mine si Eu întru el. (In. 6, 51; 54; 56).
Aceste cuvinte au determinat Biserica, încă de la începuturile ei, să considere pe cei ce nu se împărtăşesc cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului ca pe unii ce se despart de ea ca Trup al lui Hristos. Canonul 11 Sardica, întărit de Canonul 80 Trulan arată că Biserica nu poate îngădui neparticiparea la Sfânta Liturghie mai mult de trei duminici la rând, iar Canonanele 9 Apostolic şi 2 Antiohia ne arată că participarea este încununată de Sfânta Împărtăşanie, iar pe cei care participă la Sfânta Liturghie, ascultând Evanghelia şi rugăciunile, fără a se împărtăşi, Biserica îi socoteşte ca pe unii „ce strică buna rânduială”
Prin Botez creştinul s-a unit cu Hristos ca prin „altoire” şi este bine cunoscut că altoiul, pentru a nu se usca, are nevoie vitală ca seva din trunchi să-l hrănească. Tot aşa, fiecare creştin are nevoie de această hrană, pentru a putea avea viaţă în el. De aceea Mântuitorul numeşte Trupul şi Sângele Său adevărată mâncare si adevărată băutură (cf. In. 6, 55).
Lipsirea prea îndelungată de această hrană mântuitoarefavorizează apariţia şi dezvoltarea bolilor sufletului, împotriva cărora omul nu poate să se lupte de unul singur. De aceea, Sfântul Ignatie al Antiohiei, mare mucenic ucis la Roma în timpul festivităţilor comandate de Împăratul Traian cu ocazia inaugurării Columnei (113 d. Hr.), după victoria în Dacia, spunea că Sfânta Împărtăşanie este leacul nemuririi(farmakon athana- sias). Această înţelegere a fost asumată de Biserică şi este exprimată în cadrul rugăciunii de pregătire pentru Sfânta Împărtăşanie prin care cerem ca aceasta să ne fie spre tămăduirea sufletului şi a trupuluişi este susţinută de Sfinţii Părinţi. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că Trupul şi Sângele lui Hristosprimite de cel care se împărtăşeşte manifestă puterea lor tămăduitoare în toată fiinţa noastră.Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Ioan Damaschinul ne arată că Sfintele purifică sufletul şi trupul celui ce se împărtăşeşte, de orice păcatşi de orice întinăciunece a putut să îl lovească după Botez, din cauza neglijenţei sale în a trăi conform cu darurile pe care le-a primit. Sfântul Nicolae Cabasila ne arată că Pocăinţa şi lupta împotriva păcatelor sunt desigur remedii, dar se dovedesc ineficiente dacă nu se adaugă terapia fundamentală care este Sfânta Împărtăşanie. Sfintele Taine -notează acelaşi Părinte – au puterea de a repara (a reface) [în noi] chipul [Lui Dumnezeu] imediat ce acesta începe a se deforma, să restaureze frumuseţea sufletului nostru, să vindece materia din noi, imediat ce începe a se strica, şi să îndrepte voinţa noastră care s-a îndoit.
La auzul acestor principii vitale pentru mântuirea omului ne întrebăm cum poate omul zilelor noastre, păcătos şi înconjurat de atâtea neputinţe şi ispite, să ajungă să se apropie frecvent de Sfânta Împărtăşanie, fără să-i fie spre judecată sau spre osândă? La această întrebare ne răspunde mai întâi Sfântul Apostol Pavel, zicând: Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. (1 Cor. 11, 28).
Ce înseamnă de fapt acest să se cerceteze pe sine? Înseamnă să-şi cerceteze conştiinţa şi să mărturisească lui Hristos, în faţa preotului care îi este martor, tot ceea ce conştiinţa îi spune că a greşit, identificând împreună cu acesta, aşa cum o face împreună cu medicul pentru trup, simptomele păcatului şi primind, prin el, leacul vindecător.
Aşa cum spune rânduiala pregătirii pentru Spovedanie, preotul este martor, el mărturisind înaintea credinciosului ce se pocăieste învăţătura Bisericii si calea mântuitoare, iar înaintea lui Hristos starea de pocăinţă si dorinţa de îndreptare a celui ce se spovedeste. Aceasta este de fapt esenţa Spovedaniei care, departe de a se limita la un simplu interogatoriu, sau o judecată, are chemarea de a fi o eliberare si o curăţire continuă a sufletului care, pentru a fi senin si liniştit, are nevoie de o permanentă primenire.
Spovedania sau a Mărturisirea este numită si al doilea Botez, fiind o înnoire a vesmântului luminat pătat de păcate. Dacă prin Botez ne unim cu Hristos, Spovedania este si ea calea spre unirea cu Hristos în Sfânta Împărtăsanie primită si ea spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci.Astfel, omul neputincios este susţinut de Biserică pentru a fi ridicat din păcat si este reintegrat Trupului Tainic al lui Hristos.
Cele două Sfinte Taine, împreună, ni-L asează pe Fiul lui Dumnezeu cel Înviat în inimi, în cămara cea dinlăuntru, acolo unde ne-a îndemnat Mântuitorul să intrăm pentru a ne ruga, locul unde este adunată vistieria noastră. Acolo, în inimă, se întâlneste fiul cel risipitor cu Părintele iubitor, care nici nu l-a lăsat să-si ducă spovedania până la capăt, miluindu-l, văzând că are pocăinţă, semn al revenirii în fire.
Revenirea în fire, pocăinţa, este calea pentru întâlnirea cu Hristos. Această stare nu poate fi episodică, în cele patru posturi sau cel puţin o dată pe an. Ea este o lucrare duhovnicească permanentă, care începe în clipa constientizării lucrării lui Hristos în noi, nevrednicii si se termină doar în clipa în care Dumnezeu cel milostiv si iubitor de oameni ne chemă la cele vesnice. Sfântul Vasile cel Mare întăreste această înţelegere spunându-ne că: Pocăinţa trebuie să se facă în cursul întregii vieţi.
Pocăinţa ca schimbare a minţii, lepădare de omul cel vechi, îndepărtare de păcat, si împlinire a virtuţilor este intrare în voia lui Dumnezeu, întâlnire cu Cel care doreşte ca tot omul ce vine în lume să se mântuiască, şi să se hrănească prin adevărată mâncare şi adevărată băutură (Ioan, 6, 55). Astfel, asa cum mâncarea trupească dă putere si viaţă trupului pentru a trăi în lumea aceasta, la fel Trupul si Sângele Mântuitorului ne dau putere si ajutor în lupta cu păcatul, în acest proces al pocăinţei spre dobândirea vieţii vesnice.
Iubiţi credincioşi,
E bine să stim că prima noastră grijă, de toată vremea, se cade să devină împlinirea poruncilor şi a cuvintelor Domnului Hristos care S-a răstignit, a murit, a înviat şi a înălţat firea omenească la ceruri pentru noi, în tot ce gândim, grăim sau facem!
Pentru a putea împlini porunca cea mântuitoarea împărtăsirii cu Trupul si Sângele Lui, Biserica ne dă atât soroacele, cât si modul de a ne pregăti si astfel fiecare zi îsi recapătă rostul ei mântuitor, iar inima vieţii noastre începe să bată după ritmul Dumnezeiestii Liturghii.
Luând aminte la cuvintele Domnului, ca la cuvintele vieţii veşnice (cf. Ioan, 6, 68), orice suflet care s-a unit cu Hristos prin Botez va căuta să le împlinească şi să le păzească, pentru a respecta astfel porunca iubirii, aşa cum Însuşi Domnul ne învaţă: Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu (Evanghelia după Ioan, 14, 23). Tocmai de aceea, încă dintru început, apostolii, şi apoi cei ce le-au urmat, au căutat să împlinească aceste cuvinte, mai ales că Domnul le-a întărit atunci când, în noaptea în care a fost vândut şi, mai vârtos, Însuşi pe Sine S-a dat, pentru a lumii viaţă, luând pâine în sfintele şi preacuratele mâinile Sale, mulţumind şi binecuvântând, sfinţind, frângând, a dat sfinţilor Săi ucenici şi apostoli zicând: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu care pentru voi se frânge, spre lăsarea păcatelor. Aceasta să faceţi întru a Mea pomenire (cf. Luca, 22, 19). Asemenea şi Paharul după ce au cinat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legământului celui Nou, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă, spre lăsarea păcatelor. Aceasta să faceţi întru a Mea pomenire. Că ori de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi paharul acesta veţi bea, moartea Domnului vestiţi, până când va veni (cf. Luca, 22, 20; 1 Corinteni, 11, 25-26; şi Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare).
Biserica ne îndeamnă să ne ferim de evlavia cea păguboasă care ne ţine departe de Sfânta Împărtăşanie, dar să avem grijă ca nu cumva să ne împărtăşim cu nepăsare. Sfântul Ioan Gură de Aur în rugăciunile de pregătire pentru Sfânta Liturghie ne îndeamnă să spunem: Nu vin la Tine ca un nepăsător, Hristoase Dumnezeule, ci încrezându-mă în bunătatea Ta cea nespusă şi ca nu cumva rămânând departe prea multă vreme de împărtăşirea Ta, să fiu prins de lupul cel înţelegător.
Capacitatea de a se cerceta pe sine însuşi pentru a simţi Bucuria îndepărtării de păcat pentru întâlnirea lui Hristos îl face pe credincios să fie vrednic. A ne vedea nevrednici de Sfânta Împărtăşanie nu este motiv de îndepărtare de cele Sfinte, ci, dimpotrivă, semn al lucidităţii duhovniceşti. Nimeni nu este curat în faţa lui Dumnezeu, şi nimeni nu este vrednic a se împărtăşi cu Cel Preasfânt, dar totuşi, El Se dăruieşte celor bolnavi care au nevoie de vindecare. E bine să ştim şi să înţelegem că nu noi ne învrednicim de acest mare dar al lui Dumnezeu, ci Dumnezeu este Cel care ne învredniceşte, atunci când găseşte în noi o inimă înfrântă şi smerită pe care nu o va urgisi (Ps. 50). Dumnezeu Cel fără de păcat nu caută la păcat sau la felul cum omul păcătuieşte, ci la ieşirea din păcat şi la mântuire. Cuviosul Teognost spune: Nu vom fi pedepsiţi şi osândiţi în veacul viitor pentru că am păcătuit, ci fiindcă, păcătuind, nu ne-am pocăit şi nu ne-am întors din calea cea rea la Domnul.
Sfânta Împărtăşanie nu este, aşadar, un premiu pe care îl primeşte cineva pentru strădania lui, ci este un dar vindecător. Darul Împărtăşaniei trebuie să fie primit cu o conştiinţă curată despre care ne vorbeşte Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilia a XVIII-a către Evrei: unii creştini se împărtăşeau de mai multe ori, alţii de mai puţine ori, însă nici obişnuinţele, nici soroacele să te îndemne să te apropii (de Sfintele Taine), ci curăţia şi nevoinţa sufletului, cugetul curat. Timpul de împărtăşanie pentru voi să fie conştiinţa curată.
Iată, aşadar, că cele două Sfinte Taine, sunt împreună ajutor şi arme pe care noi, credincioşii, trebuie să le folosim pentru a creşte întru asemănarea cu Cel Care ne-a chemat dintru nefiinţă întru fiinţă.
Ca părinţi duhovniceşti, noi, ierarhii Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale, vă îndemnăm să duceţi o viaţă duhovnicească râvnitoare spre spovedanie şi împărtăşanie, cu discernământ şi conştiinţă curată, având în vedere că suntem angajaţi într-un război duhovnicesc continuu, ştiind că important este să câştigăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, războiul, ridicându-ne din înfrângeri de moment, rămânând astfel în ascultarea lui Dumnezeu spre împlinirea voii Lui.
În final, dorim să vă împărtăşim hotărârea Congresului din acest an, ca o dată la patru ani să organizăm întâlnirea tuturor clericilor şi a reprezentanţilor celor peste 600 de parohii, mănăstiri şi schituri ale Mitropoliei noastre, într-un Mare Congres, primul fiind prevăzut pentru anul 2016, ca în acest fel să avem parte de bucuria comuniunii de a fi unii cu alţii pentru a ne putea hrăni duhovniceşte din Cel ce ne uneşte pe toţi, Hristos, viaţa şi mântuirea noastră.
Cu părinteşti binecuvântări la început de An Nou Bisericesc, ai voştri rugători către Dumnezeu,