Să iubeÅŸti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău ÅŸi cu tot cugetul tău (Mt. 22, 37)

Cea dintâi ÅŸi cea mai mare po­runcă propovăduită de Hristos, atât prin cuvânt, cât ÅŸi prin faptele Sale ÅŸi jertfa Sa pe cru­ce, pare a fi ÅŸi cel mai greu – dacă nu chiar im­posibil – de pus în practică. Este cu neputin­Å£ă unui orb să aprecieze frumuseÅ£ea naturii sau a unei opere de artă, iar un surd nu poate nicidecum să guste farmecul muzicii. Tot aÅŸa, cum ar putea omul să iubească cu toată inima ÅŸi cu tot sufletul o fiinÅ£ă pe care nu o poate nici vedea, nici auzi, inexprimabilă ÅŸi de ne­înÅ£eles, care, după spusele Sfântului Ioan Gură de Aur, depăÅŸeÅŸte putinÅ£a oricărei limbi ome­neÅŸti ÅŸi nu poate fi cuprinsă de niciun cuget muritor? Să-Å£i iubeÅŸti aproapele ca pe tine în­suÅ£i, sau chiar să-Å£i iubeÅŸti duÅŸmanul, sunt po­runci pe înÅ£elesul omului, dat fiind că aproa­pele meu îmi seamănă, iar duÅŸmanul meu este ÅŸi el un om ca mine, pe care îl pot înÅ£elege ÅŸi pot încerca să-l iubesc. Dar cum să iubeÅŸti o fiinÅ£ă pe care nu o poÅ£i cunoaÅŸte prin niciun mijloc de percepÅ£ie ÅŸi nici chiar prin gândire? Căci orice idee, cuvânt sau imagine prin care mintea noastră încearcă să-L reprezinte pe Dumnezeu nu este Dumnezeu: „Dumnezeu nu este ceva sau altceva. Când cineva îÅŸi închi­puie că Îl cunoaÅŸte pe Dumnezeu, si reprezintă acest lucru sub o formă anume, el a cunoscut fără îndoială ceva, numai că acel ceva nu este Dum­nezeu!” (Meister Eckhart - Predici).

TendinÅ£a omului de a imagina FiinÅ£a veÅŸ­nică ÅŸi infinită a lui Dumnezeu după măsuri­le minÅ£ii omeneÅŸti ÅŸi tiparele făpturii lumeÅŸti a dus în vremurile moderne la ideea că Dumnezeu ar fi vrăjmaÅŸul omului, dat fiind că nu-i împlineÅŸte dorinÅ£ele pământeÅŸti ÅŸi în­calcă normele morale ÅŸi etice ale conÅŸtiinÅ£ei omeneÅŸti, autorizând nedreptatea, suferinÅ£a ÅŸi moartea celor nevinovaÅ£i. De aici provine inversarea totală a valorilor profetizată ÅŸi pro­povăduită de Nietzsche, prin care omul Îl ju­decă pe Dumnezeu ÅŸi Îl acuză de a fi mai rău, mai nedrept ÅŸi mai nemilos decât omul. AÅŸa cum unii credincioÅŸi ÅŸi-L imaginează pe Dumnezeu ca fiind un fel de „supraom” în­zestrat cu puteri miraculoase ÅŸi întrunind toa­te calităÅ£ile omeneÅŸti, care a făcut lumea aÅŸa cum construim o casă sau fabricăm o maÅŸină, tot aÅŸa ateismul modern a făurit imaginea unui Dumnezeu rău, nedrept, ucigător de oameni, care întruchipează în cel mai înalt grad toate relele ÅŸi crimele omeneÅŸti. AceÅŸti doi Dumnezei, cel „bun” ÅŸi cel „rău”, sunt tot atât de falÅŸi unul cât ÅŸi celălalt – cele două feÅ£e ale aceleiaÅŸi monezi –, căci amândoi sunt născo­ciÅ£i de închipuirea noastră, în funcÅ£ie de mă­surile minÅ£ii omeneÅŸti ÅŸi de criteriile acestei lumi. Ce nevoie avem de acest Dumnezeu rău, inventat de ateii moderni? Răul nu are nevo­ie de Dumnezeu pentru a exista, oamenii sunt de ajuns! De aceea omul vremurilor moder­ne L-a ucis pe Dumnezeu ÅŸi I-a luat locul: „Unde s-a dus Dumnezeu? (...) O să vă spun acest lucru. L-am ucis, noi l-am ucis, voi ÅŸi eu! Noi toÅ£i suntem niÅŸte ucigaÅŸi! (...) Dumnezeu a murit! Dumnezeu va rămâne mort! Noi suntem cei care l-am ucis! (...) Nu vom fi oare nevoiÅ£i să devenim noi înÅŸine niÅŸte dumnezei?” (F. Nietzsche - ÅžtiinÅ£a veselă). Ateul modern L-a suprimat pe Dumnezeu din cugetul ÅŸi inima lui, aÅŸa cum este executat un condamnat la moarte acuzat de crimă împotriva umanită­Å£ii: „Dumnezeu nu există pentru că El nu merită să existe. (...) Noi am dori un Dumnezeu supus regulamentelor noastre de bună purtare, care să respecte principiile noas­tre democratice ÅŸi să fie un apărător neo­bosit ÅŸi fără cusur al cauzelor umanitare. Dar având în vedere lipsurile Lui eviden­te în aceste domenii, Îl izgonim, Îl exclu­dem, Îl eliminăm. El este nedemn de a fi acceptat în societatea omenească. El este vinovat de a nu acorda ajutor omenirii în primejdie, de a îngădui prin tăcerea Lui suferinÅ£ele omeneÅŸti, de afi absent în mod inadmisibil atunci când avem nevoie de El, de a nu-Si asuma responsabilităÅ£ile, lăsând în voia soarteipropria Sa creaÅ£ie” (Bertrand Vergely - Tăcerea lui Dumnezeu).

Este cu neputinÅ£ă să iubim un ase­menea Dumnezeu! Dar nici nu-L pu­tem acuza ÅŸi osândi la moarte, pentru simplul motiv că nu este vorba decât de o născoci­re a minÅ£ii omeneÅŸti, care nu are nimic de a face cu Dumnezeu!

Cum am putea cunoaÅŸte ÅŸi iubi un Dumnezeu nevăzut, neauzit, necuprins cu mintea, Care nu poa­te fi măsurat ÅŸi judecat după măsurile ÅŸi judecata oamenilor? Un Dumnezeu cu desăvârÅŸire suprao­menesc nu devine oare inuman?

Hristos Se adresează totuÅŸi lui Dumnezeu ca unei persoane omeneÅŸti, numindu-L Tatăl nostru. El ne indică ÅŸi locul unde locuieÅŸte Tatăl: ÎmpărăÅ£ia cerurilor. Dar, bineînÅ£eles, nu este vorba de cerul din această lume, unde se perindă norii ÅŸi se rotesc planetele ÅŸi care nici nu ÅŸtie de existenÅ£a omului. Cerul în care locuieÅŸte Dumnezeu se află înlăuntrul nostru: „Tu, Părinte, întru Mine ÅŸi Eu întru Tine” (In. 17, 21). „Eu ÅŸi Tatăl Meu una suntem” (In. 10, 30).

Dumnezeu ÅŸi omul sunt făcuÅ£i din aceeaÅŸi sub­stanÅ£ă, astfel încât „acolo unde Dumnezeu nu este, nici omul nu există. Când omul pierde chipul lăuntric al lui Dumnezeu, el pierde în acelaÅŸi timp ÅŸi chipul lui de om. Lumea devine atunci inumană ÅŸi «demonizaÅ£ii» se înmulÅ£esc” (P. Evdokimov - Vârstele vieÅ£ii du­hovniceÅŸti).

Chipul lui Dumnezeu – ca ÅŸi cel al omului – se află întipărit în inima tuturor oamenilor, fie că o ÅŸtiu sau nu, fie că cred în El sau nu. A fi om în­seamnă a-L căuta pe Dumnezeu, altfel spus, a că­uta să refacem unitatea primordială între sufletul omenesc ÅŸi Duhul lui Dumnezeu. Dumnezeu este prezent în inima tuturor oamenilor chiar ÅŸi prin absenÅ£a Lui. Căci absenÅ£a lui Dumnezeu în noi este absenÅ£a propriei noastre fiinÅ£e, iar absenÅ£a fi­inÅ£ei este cauza unică a tuturor dorinÅ£elor noastre ÅŸi a nemulÅ£umirii fundamentale ÅŸi permanente a sufletului omenesc „care nu se mulÅ£umeÅŸte cu nimic din această lume” (Sf. Tihon din Zadonsk). Omului „îi este foame de Dumnezeu. Îndărătul orică­rui fel de foame din viaÅ£a noastră Se află Dumnezeu. Orice dorinÅ£ă este, în ultimă in­stanÅ£ă, dorinÅ£a de Dumnezeu” (Pr. Alexandre Schmemann - Pentru viaÅ£a lumii).

Pe Dumnezeu nu-L putem afla altunde­va decât în inima noastră – „Dumnezeu Se re­velează cu precădere prin intermediul inimii” (Arh. Sofronie) – ÅŸi, dacă nu-L aflăm acolo, nu este pentru că ne-a părăsit – fără Dumnezeu niciun om nu poate fi om, ÅŸi nicio fiinÅ£ă vie nu poate avea viaÅ£ă –, ci pentru că nu mai ÅŸtim să-L recunoaÅŸtem. Orice om normal, fie el credincios sau ateu, caută fericirea, dragostea, adevărul, libertatea, dreptatea, viaÅ£a, ÅŸi cu­noaÅŸte suferinÅ£a de a nu putea realiza aceste năzuinÅ£e în mod desăvârÅŸit ÅŸi nelimitat în timp. Această sete de absolut care face parte din na­tura însăÅŸi a speciei omeneÅŸti este chipul lui Dumnezeu întipărit în inima oricărui om. AÅŸa se explică faptul că nicio fiinÅ£ă omenească nu poate cunoaÅŸte în această lume pacea inimii ÅŸi fericirea desăvârÅŸită: „ToÅ£i oamenii sunt ne­mulÅ£umiÅ£i, regii, poporul, cei de rang înalt, cei de jos, bătrânii, tinerii, cei puternici, cei slabi, căr­turarii, neÅŸtiutorii de carte, cei sănătoÅŸi, cei bol­navi, din toate Å£ările, de orice vârstă, de orice sta­re socială” (Pascal - Cugetări). Această nefericire generală a oamenilor în această lume provine din faptul că sufletul omenesc este ÅŸi va rămâne întotdeauna nemulÅ£umit ÅŸi flămând, atât timp cât nu va reintegra în fiinÅ£a lui chi­pul lui Dumnezeu înscris în inima tuturor oa­menilor. A crede în ceva, oricare ar fi obiec­tul acestei credinÅ£e – fericirea, dragostea, adevărul, libertatea, dreptatea ÅŸi toate celelal­te valori omeneÅŸti, recunoscute ÅŸi propovă­duite chiar ÅŸi de atei – înseamnă a crede în Dumnezeu, Care se manifestă în noi prin do­rinÅ£a de a realiza aceste idealuri sub o formă desăvârÅŸită ÅŸi nepieritoare, cu neputinÅ£ă de re­alizat prin mijloace omeneÅŸti. Fericirea desă­vârÅŸită, dragostea nemuritoare, adevărul ab­solut, dreptatea supremă, viaÅ£a veÅŸnică, toate la care năzuieÅŸte sufletul oricărui om ÅŸi pe care niciun om nu le poate dobândi prin proprii­le lui puteri, numai Dumnezeu ni le poate da. În măsura în care orice om îÅŸi iubeÅŸte propria sa viaÅ£ă ÅŸi ar vrea să fie de-a pururi viu, toÅ£i oa­menii Îl iubesc pe Dumnezeu, fie că o ÅŸtiu sau nu, ÅŸi nici n-ar putea face altcumva, căci a-ÅŸi iubi propria viaÅ£ă înseamnă a-L iubi pe Dumnezeu. Ceea ce fiecare din noi numeÅŸte viaÅ£a „mea” nu este altceva decât prezenÅ£a lui Dumnezeu înlăuntrul nostru. El este fiinÅ£a noastră adevărată ÅŸi veÅŸnică, astfel încât a-L iubi pe Dumnezeu ÅŸi a se iubi pe sine însuÅŸi sunt unul ÅŸi acelaÅŸi lucru – cu condiÅ£ia să nu confundăm fiinÅ£a noastră reală cu făptura tru­pească. Tot ceea ce în mine nu vine de la Dumnezeu, ci din lume nu sunt eu. Åži orice om care se leagă de această lume ÅŸi se depăr­tează de Dumnezeu se leagă de moarte ÅŸi se îndepărtează de ViaÅ£ă. Ceea ce numim păcat este o boală a fiinÅ£ei noastre duhovniceÅŸti, care respinge „pâinea vieÅ£ii” (In. 6, 35) ce vine de la Dumnezeu ÅŸi mănâncă fructele otrăvite ale celui care „poate ÅŸi sufletul ÅŸi trupul să le piar­dă în gheena” (Mt. 10, 28). De aceea, „plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaÅ£a veÅŸnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Rm. 6, 23).