Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale
Revista de spiritualitate ortodoxa si informare - www.apostolia.eu
Sfânta şi Marea Muceniţă Parascheva s-a născut într-un sat de lângă Roma, în vremea domniei lui Hadrian (117-138), din părinţi creştini, Agaton şi Politeia, care multă vreme Îl imploraseră pe Domnul să le dea un prunc. Dumnezeu, care întotdeauna răspunde rugăciunilor celor care se tem de El, le dădu deci o fiică, pe care ei o numiră Parascheva, căci era născută într-o vineri (Paraskevi înseamnă „vineri” în greceşte), dar şi din evlavie pentru Patima întăritoare a Domnului nostru Iisus Hristos.
Încă din fragedă pruncie, ea s-a consacrat cu totul celor dumnezeieşti. Nefiind deloc atrasă de jocurile copilăreşti, îşi petrecea vremea fie în biserică, pentru a participa la Sfintele Slujbe, fie acasă, pentru a cugeta la cuvântul lui Dumnezeu sau a se îndeletnici cu rugăciunea. La moartea părinţilor săi, pe când era în vârstă de 12 ani, a împărţit bogăţiile lor celor lipsiţi, apoi s-a retras într-o mănăstire unde a primit mahrama, semn al închinării vieţii ei lui Dumnezeu. După ce şi-a petrecut o vreme în ascultare desăvârşită faţă de maica stareţă, cu sufletul însetat de a împărtăşi şi celorlalţi oameni comoara credinţei, a părăsit mănăstirea pentru a se duce să propovăduiască Numele lui Hristos în oraşe şi sate. Astfel a adus pe mulţi păgâni la dreapta credinţă, trezind nemulţumirea şi ura iudeilor, care au denunţat-o regelui acelui ţinut în care se afla (după alţii, noului împărat, Antonin cel Pios, către 140). Suveranul a dat ordin pe dată ca nobila creştină să fie arestată şi adusă înaintea lui. Când a văzut-o, a rămas mai întâi surprins de frumuseţea ei, apoi a încercat să o atragă prin măguliri, spunând: „Dacă te laşi convinsă de cuvintele mele şi accepţi să aduci jertfe idolilor, vei primi nenumărate bogăţii, dar dacă te încăpăţânezi, să ştii că vei avea mult de suferit”. Tânăra, deşi doar o fată gingaşă, i-a răspuns cu bărbăţie: „Nu mă voi lepăda niciodată de preablândul meu Iisus Hristos şi nici un chin nu va putea să mă despartă de dragostea Lui. Căci El a zis: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii (In. 8, 12). Cât despre idolii voştri, care nu au făcut nici cerul, nici pământul, ei vor dispărea de pe pământ şi de sub cer (Ier. 10, 11)” Atunci mânia regelui s-a aprins pe dată şi a poruncit soldaţilor să pună pe capul sfintei o cască de fier înroşit în foc. Acoperită de rouă, precum cei trei tineri din cuptor, Sfânta Parascheva n-a simţit nici o suferinţă. După ce i-au fost smulşi sânii, a fost aruncată în închisoare, cu
o piatră grea pusă pe piept, dar a fost vindecată de un înger ce a apărut cu mare cutremur. Văzând minunea, 70 de soldaţi din garnizoană s-au convertit şi au fost imediat executaţi din ordinul tiranului, care a adus-o din nou înaintea lui pe Parascheva. Repetându-şi înflăcărata mărturisire de credinţă, sfânta a fost aruncată într-un cazan de cupru şi bronz umplut cu plumb incandescent. Dar şi acolo trupul său – care primise prin asceză şi feciorie arvuna cinstirii vieţii viitoare – rămase neatins. Crezând că amestecul nu era cu adevărat arzător, tiranul se apropie şi fu orbit de văpaie. Răpus de durere, îşi dădu seama de greşeala sa şi începu să strige: „Fie-ţi milă de mine, slujitoare a adevăratului Dumnezeu, şi redă-mi lumina ochilor şi voi crede în Dumnezeul pe care Îl propovăduieşti”. La rugăciunea sfintei, el nu numai că îşi regăsi vederea, ci primi şi lumina credinţei şi, la cererea sa, fu botezat în numele Sfintei Treimi, împreună cu toţi cei apropiaţi lui.
Eliberată, Sfânta Parascheva părăsi ţinutul pentru a-şi continua misiunea. Pe când se afla într-un oraş condus de un oarecare Asclepios, propovăduind pe Hristos, a fost arestată şi adusă în faţa tribunalului. La întrebarea lui Asclepios, care i-a cerut să îşi spună numele, Sfânta s-a închinat cu semnul Sfintei Cruci şi a declarat că este slujitoarea lui Hristos, Făcătorul cerului şi al pământului, Care S-a dat crucii şi morţii pentru mântuirea noastră şi Care Se va întoarce cu slavă să judece viii şi morţii. Tiranul a dat atunci ordin să fie bătută cu vergile, dar Sfânta continua să Îl slăvească pe Dumnezeu, cu privirea întoarsă spre cer, iar când Asclepios i-a întrerupt pe călăi pentru a-i cere să aducă jertfe idolilor, l-a refuzat. Ieşindu-şi din fire, el a cerut să fie biciuită până la os. Dar după o noapte petrecută la închisoare, soldaţii au găsit-o a doua zi nevătămată. Cum îi cerea regelui să fie lăsată să se ducă la Templul lui Apollo, toţi păgânii s-au bucurat, crezând că acceptă să jertfească idolilor. Când însă – după ce se rugase îndelung – şi-a făcut semnul Crucii, idolii s-au sfărâmat cu zgomot mare, iar poporul a strigat: „Mare este Dumnezeul creştinilor!”. Preoţii idolilor, cuprinşi de furie, au cerut regelui să sfârşească cu ea şi a fost atunci aruncată într-o groapă unde, prin rugăciune, a stârpit un balaur şi reptilele care se mai găseau acolo. Constatând că toate tentativele sale erau zadarnice, Asclepios a trimis-o în alt ţinut, condus de crudul Tarasios. Dar cum, prin chemarea Numelui lui Hristos, ea îi vindeca pe toţi bolnavii care erau aduşi la ea, regele ceru să fie adusă înaintea lui şi o acuză de vrăjitorie, dând ordin să fie aruncată într-o groapă urât mirositoare, plină de animale veninoase. Prin semnul Crucii, această cloacă deveni asemenea unei pajişti înmiresmate primăvara, iar Sfânta, ocrotită de un înger, trecu nevătămată prin toate celelalte chinuri la care a fost supusă. De aceea, nemaiputându-şi stăpâni mânia, regele ordonă călăilor săi să taie capul slujitoarei lui Dumnezeu. Căzând în genunchi, Parascheva se ruga cu lacrimi, încredinţându-şi sufletul viteaz Mirelui său Hristos, Căruia Îi ceru să ierte păcatele celor care aveau să-L cinstească. Atunci când capul îi căzu sub spadă, se auzi un glas ceresc urându-i bun venit în Împărăţia Cerurilor, a cărei venire o vestise prin cuvântul său şi prin lucrările sale. De atunci, părţi din moaştele sale, împrăştiate în sfintele biserici, nu au încetat să înfăptuiască nenumărate vindecări, în special pentru cei bolnavi de ochi.
Viaţa şi pătimirea Sfintei Parascheva Romana a fost scrisă de Ioan de Eubeea în secolul al VIII-lea. Ea este uneori prăznuită şi în ziua de 9 noiembrie.
Sursa: www.calendar-ortodox.ro
Sfântul Mucenic Laurentiu, arhidiaconul, 10 august
Sfântul Laurenţiu s-a născut în secolul al III-lea, în Spania, la Osca, un orăşel din provincia Aragon, la poalele munţilor Pirinei. De tânăr a fost trimis la Saragosa pentru a-şi completa studiile. Aici l-a întâlnit pentru prima dată pe viitorul episcop grec Sixt, care pe atunci era profesor la unul dintre cele mai renumite centre de studii ale acelor timpuri. Între cei doi s-a legat o prietenie strânsă şi o comuniune de viaţă între maestru şi discipol.
Peste ceva timp, Sixt şi Laurenţiu, alăturându-se unui val de imigranţi spanioli, au venit la Roma. Când Sixt a fost ales şi întronizat ca patriarh în anul 257, l-a hirotonit pe Laurenţiu diacon şi, deşi era încă foarte tânăr, l-a ales să fie primul între cei şapte diaconi care slujeau în catedrala patriarhală; de aceea este cunoscut ca arhidiacon al Romei. În acea vreme, această poziţie era una foarte importantă şi de mare încredere, iar cel care o ocupa avea în grija sa tezaurul şi bogăţiile Bisericii şi distribuţia ajutoarelor şi milosteniilor la cei săraci.
Tot în anul 257, împăratul Valerian dădu edictul său împotriva Bisericii, pe care, în nebunia lui, fără a cunoaşte lucrarea lui Dumnezeu, credea că o va putea distruge în totalitate. Prin acest edict, creştinii erau obligaţi să ia parte la cultul naţional al zeilor păgâni şi li se interzicea să se mai adune în cimitire, ameninţând cu exilul sau chiar cu moartea pe oricine nu s-ar fi supus poruncii. Punându-şi speranţa în dictonul biblic „Voi bate păstorul şi se vor risipi oile” (Zah. 13,7), Valerian a poruncit ca toţi episcopii, preoţii şi diaconii să fie omorâţi fără cruţare. În anul imediat următor, în ziua de 6 august, patriarhul Sixt a fost prins în timpul săvârşirii Sfintei Liturghii şi omorât prin decapitare. A fost înmormântat într-una dintre criptele cimitirului Sfântului Calist, numită „Cripta papilor”, care se păstrează până în zilele noastre.
În lucrarea De officiis ministrorum (Despre îndatoririle preoţilor),Sfântul Ambrozie al Mediolanului scrie: „Văzându-l pe episcopul său, Sixt, condus spre martiriu, Sf. Laurenţiu plângea şi striga: «Unde mergi, tată, fără fiul tău? Unde pleci, sfinte episcop, fără diaconul tău? Ce jertfă te pregăteşti să aduci fără diaconul tău? M-ai găsit cumva nedemn de aceasta? Arată-ne un semn că ai găsit un vrednic slujitor. Nu doreşti ca acela pe care l-ai împărtăşit cu sângele Domnului să-şi verse sângele său alături de tine?... Nu uita că oamenii cei mari sunt mai victorioşi prin faptele ucenicilor lor decât prin faptele lor. Părinte, arată-ne nouă puterea ta prin fiii tăi; sacrifică pe cel pe care l-ai crescut şi vei dobândi răsplată veşnică». Răspunzând, Sixt i-a zis: «Nu te voi lăsa, fiul meu, nu te voi părăsi. Pentru tine sunt gătite chinuri mult mai grele. Pentru noi, cei mai bătrâni, cursa este mai scurtă. Ţie, fiind mai tânăr, ţi s-a gătit un triumf mai glorios împotriva tiraniei. Vei vedea, curând nu vei mai plânge şi după trei zile mă vei urma. De ce vrei să fii parte a muceniciei mele? De ce ai nevoie ca eu să fiu prezent? Ucenicul slab merge înaintea maestrului său, ucenicul tare îl urmează şi împlineşte toate fără ajutorul său. Aşa şi Ilie l-a lăsat pe Elisei. îţi încredinţez succesul puterii mele ţie»”. Textul Sfântului Ambrozie mai menţionează şi faptul că, înainte de a-i da sărutul păcii, Sixt i-a încredinţat diaconului său grija pentru Biserică şi i-a poruncit să împartă săracilor toate bunurile sale. Astfel, arhidiaconul Laurenţiu, în spiritul slujirii şi ascultării faţă de episcopul său, a administrat Biserica Romei timp de trei zile, împărţind toate bogăţiile acesteia la săraci.
Auzind vorbindu-se de bogăţii ale Bisericii, soldaţii romani l-au prins pe Laurenţiu şi l-au dus în faţa tribunului Partenius, care, la rândul lui, înştiinţându-l pe împărat, l-a aruncat în închisoare, dându-l în paza tribunului Ipolit. Aici, Laurenţiu, prin rugăciunile sale, vindecă un orb numit Lucillus şi converti pe însuşi tribunul Ipolit, pe care îl boteză împreună cu alte nouăsprezece persoane din casa lui. Pentru aceasta, Ipolit a fost scos în afara cetăţii, la porţile Salariei, şi s-a tăiat capul în ziua de 9 august.
Adus la palatul imperial, unde împăratul i-a poruncit să-i predea bunurile pe care le deţinea Biserica, Laurenţiu a chemat în faţa lui Valerian mulţimea de orbi, şchiopi, bolnavi şi săraci pe care îi ajutase şi a spus: „Iată comorile veşnice ale Bisericii, care nu se împuţinează şi sporesc mereu, care sunt răspândite în fiecare şi se regăsesc în toţi”. Considerând gestul acestuia o insultă la adresa puterii romane, Valerian, cuprins de furie, i-a cerut diaconului lui Hristos să se închine idolilor şi, pentru că acesta a refuzat, a fost supus la cele mai crunte chinuri; i s-au pus pe trup lame de fier înroşit în foc, a fost bătut cu bice plumbuite şi lanţuri cu cârlige la ambele capete, i-au fost sfărâmate maxilarele cu pietre, apoi, fiind dezbrăcat de haine, a fost întins pe un grătar cu cărbuni aprinşi. Iar Sfântul Laurenţiu, cu faţa luminoasă, zicea: „Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase, că m-ai întărit pe mine”. Şi ars fiind pe o parte, a mai avut totuşi tăria să le spună călăilor: „Iată, o, ticăloşilor, aţi fript o parte a trupului meu; întoarceţi-l acum şi pe cealaltă parte şi mâncaţi carnea mea cea friptă”. După aceasta, slăvind pe Dumnezeu, a zis: „Mulţumesc Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase, că m-ai învrednicit să intru pe porţile împărăţiei Tale!”. Sfârşindu-şi rugăciunea, sfântul şi-a ridicat privirea spre cer şi aşa şi-a dăruit sufletul lui Dumnezeu.
Moartea Sfântului Laurenţiu a însemnat de fapt moartea idolatriei romane, care din acel moment a suferit un declin semnificativ. Mai mulţi senatori romani, văzând moartea sa martirică, au fost atât de puternic mişcaţi de credinţa şi eroismul său, încât s-au creştinat pe loc. Tot ei au fost cei care au luat trupul mucenicului şi l-au îngropat cu mare cinste pe data de 10 august 258 într-un loc cunoscut sub numele de cimitirul Cyriaca in agro Verano, aflat la est de Roma, pe Via Tiburtina. Încă de atunci, mormântul sfântului era venerat cu fervoare şi devotament, şi sărbătoarea sa ţinută cu mare credincio- şie. Sfântul Împărat Constantin cel Mare a construit aici o capelă închinată Sfântului Laurenţiu, care peste ani a fost transformată într-o adevărată catedrală, denumită Ba- silica di San Lorenzo fuori le mura (biserica Sf. Laurenţiu din afara zidurilor).
Odată cu trecerea timpului, popularitatea Sfântului Laurenţiu a crescut simţitor, sărbătoarea sa ajungând să fie în secolul al VI-lea una dintre cele mai celebrate sărbători ortodoxe în Europa de Vest. Martirajul său şi puterea mijlocirii sale au fost lăudate şi mărturisite de mai mulţi sfinţi părinţi şi scriitori bisericeşti, cum ar fi: Sf. Grigorie de Tours, Sf. Ambrozie, Fericitul Augustin, Leon cel Mare, Fulgenţiu de Ruspa, Eusebiu sau poetul Prudenţiu. De asemenea, secole la rând, fenomenul astronomic al curentului de meteori Perseide, care apare în preajma datei de 10 august, a fost denumit simbolic „Lacrimile Sfântului Laurenţiu” În hagiografia şi iconografia bizantină, Sfântul Laurenţiu este reprezentat ca diacon cu cădelniţa cu jar în mână, cădind şi înmiresmând Biserica lui Hristos, pe când sursele apusene îl prezintă oferind săracilor bogăţiile Bisericii sau întins pe un grătar aşezat pe cărbuni aprinşi.
Sursa: www.calendar-ortodox.ro
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team