Apare cu binecuvântarea Înaltpresfinţitului Părinte Mitropolit Iosif

Cauta in site
Adaugat la: 6 Iulie 2014 Ora: 15:14

Sfânta Mare Mucenita Parascheva Romana, 26 Iunie

Sfânta şi Marea Muceniţă Parascheva s-a născut într-un sat de lângă Roma, în vremea dom­niei lui Hadrian (117-138), din părinţi creştini, Agaton şi Politeia, care multă vreme Îl imploraseră pe Domnul să le dea un prunc. Dum­nezeu, care întotdeauna răspunde rugăciunilor celor care se tem de El, le dădu deci o fiică, pe care ei o numiră Parascheva, căci era născută într-o vineri (Paraskevi înseamnă „vineri” în greceşte), dar şi din evlavie pentru Patima în­tăritoare a Domnului nostru Iisus Hristos.

Sfânta Mare Mucenita Parascheva Romana, 26 Iunie

Încă din fragedă pruncie, ea s-a consacrat cu totul celor dumnezeieşti. Nefiind deloc atrasă de jocurile copilăreşti, îşi petrecea vre­mea fie în biserică, pentru a participa la Sfin­tele Slujbe, fie acasă, pentru a cugeta la cu­vântul lui Dumnezeu sau a se îndeletnici cu rugăciunea. La moartea părinţilor săi, pe când era în vârstă de 12 ani, a împărţit bogăţiile lor celor lipsiţi, apoi s-a retras într-o mănăs­tire unde a primit mahrama, semn al închină­rii vieţii ei lui Dumnezeu. După ce şi-a petrecut o vreme în ascultare desă­vârşită faţă de maica sta­reţă, cu sufletul însetat de a împărtăşi şi celor­lalţi oameni comoara credinţei, a părăsit mă­năstirea pentru a se duce să propovăduiască Nu­mele lui Hristos în oraşe şi sate. Astfel a adus pe mulţi păgâni la dreapta credinţă, trezind nemulţumirea şi ura iudeilor, care au denun­ţat-o regelui acelui ţinut în care se afla (după alţii, noului împărat, Antonin cel Pios, către 140). Suveranul a dat ordin pe dată ca nobi­la creştină să fie arestată şi adusă înaintea lui. Când a văzut-o, a rămas mai întâi surprins de frumuseţea ei, apoi a încercat să o atragă prin măguliri, spunând: „Dacă te laşi convinsă de cuvintele mele şi accepţi să aduci jertfe ido­lilor, vei primi nenumărate bogăţii, dar dacă te încăpăţânezi, să ştii că vei avea mult de suferit”. Tânăra, deşi doar o fată gingaşă, i-a răspuns cu bărbăţie: „Nu mă voi lepăda ni­ciodată de preablândul meu Iisus Hristos şi nici un chin nu va putea să mă despartă de dragostea Lui. Căci El a zis: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează nu va umbla în în­tuneric, ci va avea lumina vieţii (In. 8, 12). Cât despre idolii voştri, care nu au făcut nici cerul, nici pământul, ei vor dispărea de pe pă­mânt şi de sub cer (Ier. 10, 11)” Atunci mâ­nia regelui s-a aprins pe dată şi a poruncit soldaţilor să pună pe capul sfintei o cască de fier înroşit în foc. Acoperită de rouă, precum cei trei tineri din cuptor, Sfânta Parascheva n-a simţit nici o suferinţă. După ce i-au fost smulşi sânii, a fost aruncată în închisoare, cu

o piatră grea pusă pe piept, dar a fost vinde­cată de un înger ce a apărut cu mare cutre­mur. Văzând minunea, 70 de soldaţi din gar­nizoană s-au convertit şi au fost imediat executaţi din ordinul tiranului, care a adus-o din nou înaintea lui pe Parascheva. Repetându-şi înflăcărata mărturisire de credinţă, sfân­ta a fost aruncată într-un cazan de cupru şi bronz umplut cu plumb incandescent. Dar şi acolo trupul său – care primise prin asce­ză şi feciorie arvuna cinstirii vieţii viitoare – rămase neatins. Crezând că amestecul nu era cu adevărat arzător, tiranul se apropie şi fu orbit de văpaie. Răpus de durere, îşi dădu seama de greşeala sa şi începu să strige: „Fie-ţi milă de mine, slujitoare a adevăratului Dum­nezeu, şi redă-mi lumina ochilor şi voi crede în Dumnezeul pe care Îl propovăduieşti”. La rugăciunea sfintei, el nu numai că îşi regăsi vederea, ci primi şi lumina credinţei şi, la ce­rerea sa, fu botezat în numele Sfintei Treimi, împreună cu toţi cei apropiaţi lui.

Eliberată, Sfânta Parascheva părăsi ţinu­tul pentru a-şi continua misiunea. Pe când se afla într-un oraş condus de un oarecare Asclepios, propovăduind pe Hristos, a fost arestată şi adusă în faţa tribunalului. La în­trebarea lui Asclepios, care i-a cerut să îşi spună numele, Sfânta s-a închinat cu sem­nul Sfintei Cruci şi a declarat că este slujitoa­rea lui Hristos, Făcătorul cerului şi al pămân­tului, Care S-a dat crucii şi morţii pentru mântuirea noastră şi Care Se va întoarce cu slavă să judece viii şi morţii. Tiranul a dat atunci ordin să fie bătută cu vergile, dar Sfân­ta continua să Îl slăvească pe Dumnezeu, cu privirea întoarsă spre cer, iar când Asclepios i-a întrerupt pe călăi pentru a-i cere să adu­că jertfe idolilor, l-a refuzat. Ieşindu-şi din fire, el a cerut să fie biciuită până la os. Dar după o noapte petrecută la închisoare, sol­daţii au găsit-o a doua zi nevătămată. Cum îi cerea regelui să fie lăsată să se ducă la Tem­plul lui Apollo, toţi păgânii s-au bucurat, cre­zând că acceptă să jertfească idolilor. Când însă – după ce se rugase îndelung – şi-a fă­cut semnul Crucii, idolii s-au sfărâmat cu zgomot mare, iar poporul a strigat: „Mare este Dumnezeul creştinilor!”. Preoţii idoli­lor, cuprinşi de furie, au cerut regelui să sfâr­şească cu ea şi a fost atunci aruncată într-o groapă unde, prin rugăciune, a stârpit un ba­laur şi reptilele care se mai găseau acolo. Con­statând că toate tentativele sale erau zadar­nice, Asclepios a trimis-o în alt ţinut, condus de crudul Tarasios. Dar cum, prin chemarea Numelui lui Hristos, ea îi vindeca pe toţi bol­navii care erau aduşi la ea, regele ceru să fie adusă înaintea lui şi o acuză de vrăjitorie, dând ordin să fie aruncată într-o groapă urât mirositoare, plină de animale veninoase. Prin semnul Crucii, această cloacă deveni aseme­nea unei pajişti înmiresmate primăvara, iar Sfânta, ocrotită de un înger, trecu nevătăma­tă prin toate celelalte chinuri la care a fost supusă. De aceea, nemaiputându-şi stăpâni mânia, regele ordonă călăilor săi să taie ca­pul slujitoarei lui Dumnezeu. Căzând în ge­nunchi, Parascheva se ruga cu lacrimi, încredinţându-şi sufletul viteaz Mirelui său Hristos, Căruia Îi ceru să ierte păcatele ce­lor care aveau să-L cinstească. Atunci când capul îi căzu sub spadă, se auzi un glas ceresc urându-i bun venit în Împărăţia Cerurilor, a cărei venire o vestise prin cuvântul său şi prin lucrările sale. De atunci, părţi din moaştele sale, împrăştiate în sfintele biserici, nu au în­cetat să înfăptuiască nenumărate vindecări, în special pentru cei bolnavi de ochi.

Viaţa şi pătimirea Sfintei Parascheva Ro­mana a fost scrisă de Ioan de Eubeea în se­colul al VIII-lea. Ea este uneori prăznuită şi în ziua de 9 noiembrie.

Sursa: www.calendar-ortodox.ro

 

Sfântul Mucenic Laurentiu, arhidiaconul, 10 august

Sfântul Laurenţiu s-a născut în secolul al III-lea, în Spania, la Osca, un orăşel din pro­vincia Aragon, la poalele munţilor Pirinei. De tânăr a fost trimis la Saragosa pentru a-şi com­pleta studiile. Aici l-a întâlnit pentru prima dată pe viitorul episcop grec Sixt, care pe atunci era profesor la unul dintre cele mai re­numite centre de studii ale acelor timpuri. În­tre cei doi s-a legat o prietenie strânsă şi o co­muniune de viaţă între maestru şi discipol.

Peste ceva timp, Sixt şi Laurenţiu, alăturându-se unui val de imigranţi spanioli, au venit la Roma. Când Sixt a fost ales şi întronizat ca patriarh în anul 257, l-a hirotonit pe Laurenţiu diacon şi, deşi era încă foarte tâ­năr, l-a ales să fie primul între cei şapte dia­coni care slujeau în catedrala patriarhală; de aceea este cunoscut ca arhidiacon al Romei. În acea vreme, această poziţie era una foar­te importantă şi de mare încredere, iar cel care o ocupa avea în grija sa tezaurul şi bo­găţiile Bisericii şi distribuţia ajutoarelor şi milosteniilor la cei săraci.

Tot în anul 257, împăratul Valerian dădu edictul său împotriva Bisericii, pe care, în nebunia lui, fără a cunoaşte lucrarea lui Dumnezeu, credea că o va putea distruge în tota­litate. Prin acest edict, creştinii erau obligaţi să ia parte la cultul naţional al zeilor păgâni şi li se interzicea să se mai adune în cimitire, ameninţând cu exilul sau chiar cu moartea pe oricine nu s-ar fi supus poruncii. Punându-şi speranţa în dictonul biblic „Voi bate păstorul şi se vor risipi oile” (Zah. 13,7), Valerian a poruncit ca toţi episcopii, preoţii şi di­aconii să fie omorâţi fără cruţare. În anul imedi­at următor, în ziua de 6 august, patriarhul Sixt a fost prins în tim­pul săvârşirii Sfintei Li­turghii şi omorât prin decapitare. A fost înmor­mântat într-una dintre crip­tele cimitirului Sfântului Calist, numită „Cripta papilor”, care se păstrea­ză până în zilele noastre.

În lucrarea De officiis ministrorum (Des­pre îndatoririle preoţilor),Sfântul Ambrozie al Mediolanului scrie: „Văzându-l pe episco­pul său, Sixt, condus spre martiriu, Sf. Laurenţiu plângea şi striga: «Unde mergi, tată, fără fiul tău? Unde pleci, sfinte episcop, fără diaconul tău? Ce jertfă te pregăteşti să aduci fără diaconul tău? M-ai găsit cumva nedemn de aceasta? Arată-ne un semn că ai găsit un vrednic slujitor. Nu doreşti ca acela pe care l-ai împărtăşit cu sângele Domnului să-şi ver­se sângele său alături de tine?... Nu uita că oamenii cei mari sunt mai victorioşi prin fap­tele ucenicilor lor decât prin faptele lor. Pă­rinte, arată-ne nouă puterea ta prin fiii tăi; sacrifică pe cel pe care l-ai crescut şi vei do­bândi răsplată veşnică». Răspunzând, Sixt i-a zis: «Nu te voi lăsa, fiul meu, nu te voi părăsi. Pentru tine sunt gătite chinuri mult mai grele. Pentru noi, cei mai bătrâni, cursa este mai scurtă. Ţie, fiind mai tânăr, ţi s-a gă­tit un triumf mai glorios împotriva tiraniei. Vei vedea, curând nu vei mai plân­ge şi după trei zile mă vei urma. De ce vrei să fii par­te a muceniciei mele? De ce ai nevoie ca eu să fiu prezent? Ucenicul slab merge înaintea maes­trului său, ucenicul tare îl urmează şi împli­neşte toate fără ajutorul său. Aşa şi Ilie l-a lăsat pe Elisei. îţi încredinţez succe­sul puterii mele ţie»”. Textul Sfântului Ambrozie mai menţionează şi faptul că, înainte de a-i da sărutul păcii, Sixt i-a încredinţat diaconului său grija pen­tru Biserică şi i-a poruncit să împartă săra­cilor toate bunurile sale. Astfel, arhidiaconul Laurenţiu, în spiritul slujirii şi ascultării faţă de episcopul său, a administrat Biserica Romei timp de trei zile, împărţind toate bo­găţiile acesteia la săraci.

Auzind vorbindu-se de bogăţii ale Bise­ricii, soldaţii romani l-au prins pe Laurenţiu şi l-au dus în faţa tribunului Partenius, care, la rândul lui, înştiinţându-l pe împărat, l-a aruncat în închisoare, dându-l în paza tribu­nului Ipolit. Aici, Laurenţiu, prin rugăciuni­le sale, vindecă un orb numit Lucillus şi con­verti pe însuşi tribunul Ipolit, pe care îl boteză împreună cu alte nouăsprezece persoane din casa lui. Pentru aceasta, Ipolit a fost scos în afara cetăţii, la porţile Salariei, şi s-a tăiat capul în ziua de 9 august.

Adus la palatul imperial, unde împăratul i-a poruncit să-i predea bunurile pe care le deţinea Biserica, Laurenţiu a chemat în faţa lui Valerian mulţimea de orbi, şchiopi, bol­navi şi săraci pe care îi ajutase şi a spus: „Iată comorile veşnice ale Bisericii, care nu se îm­puţinează şi sporesc mereu, care sunt răs­pândite în fiecare şi se regăsesc în toţi”. Con­siderând gestul acestuia o insultă la adresa puterii romane, Valerian, cuprins de furie, i-a cerut diaconului lui Hristos să se închine idolilor şi, pentru că acesta a refuzat, a fost supus la cele mai crunte chinuri; i s-au pus pe trup lame de fier înroşit în foc, a fost bă­tut cu bice plumbuite şi lanţuri cu cârlige la ambele capete, i-au fost sfărâmate maxilare­le cu pietre, apoi, fiind dezbrăcat de haine, a fost întins pe un grătar cu cărbuni aprinşi. Iar Sfântul Laurenţiu, cu faţa luminoasă, zi­cea: „Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase, că m-ai întărit pe mine”. Şi ars fi­ind pe o parte, a mai avut totuşi tăria să le spună călăilor: „Iată, o, ticăloşilor, aţi fript o parte a trupului meu; întoarceţi-l acum şi pe cealaltă parte şi mâncaţi carnea mea cea frip­tă”. După aceasta, slăvind pe Dumnezeu, a zis: „Mulţumesc Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase, că m-ai învrednicit să intru pe porţile împărăţiei Tale!”. Sfârşindu-şi rugăciunea, sfântul şi-a ridicat privirea spre cer şi aşa şi-a dăruit sufletul lui Dumnezeu.

Moartea Sfântului Laurenţiu a însemnat de fapt moartea idolatriei romane, care din acel moment a suferit un declin semnifica­tiv. Mai mulţi senatori romani, văzând moar­tea sa martirică, au fost atât de puternic miş­caţi de credinţa şi eroismul său, încât s-au creştinat pe loc. Tot ei au fost cei care au luat trupul mucenicului şi l-au îngropat cu mare cinste pe data de 10 august 258 într-un loc cunoscut sub numele de cimitirul Cyriaca in agro Verano, aflat la est de Roma, pe Via Tiburtina. Încă de atunci, mormântul sfân­tului era venerat cu fervoare şi devotament, şi sărbătoarea sa ţinută cu mare credincio- şie. Sfântul Împărat Constantin cel Mare a construit aici o capelă închinată Sfântului Laurenţiu, care peste ani a fost transforma­tă într-o adevărată catedrală, denumită Ba- silica di San Lorenzo fuori le mura (biseri­ca Sf. Laurenţiu din afara zidurilor).

Odată cu trecerea timpului, popularitatea Sfântului Laurenţiu a crescut simţitor, sărbă­toarea sa ajungând să fie în secolul al VI-lea una dintre cele mai celebrate sărbători orto­doxe în Europa de Vest. Martirajul său şi pu­terea mijlocirii sale au fost lăudate şi mărturi­site de mai mulţi sfinţi părinţi şi scriitori bisericeşti, cum ar fi: Sf. Grigorie de Tours, Sf. Ambrozie, Fericitul Augustin, Leon cel Mare, Fulgenţiu de Ruspa, Eusebiu sau poe­tul Prudenţiu. De asemenea, secole la rând, fenomenul astronomic al curentului de me­teori Perseide, care apare în preajma datei de 10 august, a fost denumit simbolic „Lacrimi­le Sfântului Laurenţiu” În hagiografia şi ico­nografia bizantină, Sfântul Laurenţiu este re­prezentat ca diacon cu cădelniţa cu jar în mână, cădind şi înmiresmând Biserica lui Hristos, pe când sursele apusene îl prezintă oferind săracilor bogăţiile Bisericii sau întins pe un grătar aşezat pe cărbuni aprinşi.

Sursa: www.calendar-ortodox.ro

Sfânta Mare Mucenita Parascheva Romana, 26 Iunie

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni