ÃŽmpărăÅ£ia Mea nu este din lumea aceasta (In. 18, 36)

Ceea ce numim în mod obișnuit „lume”, în sensul laic al cuvântului, noÅ£iune care cuprinde totalitatea lucru­rilor exterioare, accesibile simÅ£urilor si in­teligenÅ£ei noastre, nu este decât o creaÅ£ie imaginară a minÅ£ii omenesti. Căci Duhul lui Dumnezeu este singura substanÅ£ă re­ală a tot ce există, fără de care nimic – nici chiar o furnică, un fir de iarbă, un atom – nu poate exista. De aceea, toate societăÅ£i­le si civilizaÅ£iile care au precedat epoca modernă au afirmat natura sacră a lumii, considerată ca fiind creaÅ£ia si manifesta­rea vizibilă a unei divinităÅ£i ce reprezintă realitatea invizibilă si vesnică a tuturor lu­crurilor si fiinÅ£elor vizibile si muritoare. Pentru omul religios, „dimensiunea sacră a lumii este realitatea supremă, în acelaÅŸi timp putere, eficienÅ£ă, izvor de viaÅ£ă ÅŸi de fer­tilitate. NăzuinÅ£a omului religios de a trăi într-un univers sacru este în fond acelaÅŸi lu­cru cu dorinÅ£a de a se situa în realitatea obiec­tivă, de a nu se lăsa paralizat de relativita­tea fără sfârÅŸit a experienÅ£elor pur subiective, de a trăi într-o lume reală ÅŸi eficientă, ÅŸi nu într-o iluzie” (Mircea Eliade - Sacrul ÅŸi pro­fanul).

Prin urmare, pentru omul religios, a trăi într-o lume laică înseamnă a trăi în afa­ra realităÅ£ii, într-o lume imaginară si iluzo­rie, precum nebunii sau somnambulii: „Oamenii se grăbesc mereu, aleargă. În cea­sul acesta trebuie să se afle aici, în celălalt, acolo, în celălalt mai departe. Si, ca să nu uite ce au de făcut, e nevoie să îÅŸi noteze. Cu atâ­ta alergătură, tot e bine că îÅŸi mai aduc amin­te cum îi cheamă... Nici pe ei înÅŸiÅŸi nu se cu­nosc. Dar cum să se cunoască? Se poate să te oglindeÅŸti în apă tulbure? Dumnezeu să mă ierte, dar lumea a ajuns un adevărat spital de nebuni. Oamenii nu se gândesc la cealal­tă viaÅ£ă, ci cer numai aici cât mai multe bu­nuri materiale. De aceea nu află liniÅŸte ÅŸi aleargă mereu” (Paisie Aghioritul - Cuvinte duhovniceÅŸti I). Într-o lume lipsită de di­mensiunea ei dumnezeiască, toate activi­tăÅ£ile si lucrările omenesti sunt tot atât de zadarnice si fără noimă ca agitaÅ£ia unui om care aleargă de colo colo în mijlocul unui pustiu nesfârsit: „Am văzut tot ce se face sub soare, ÅŸi iată că totul este deÅŸertăciune ÅŸi goa­nă după vânt” (Ecl. 1, 14).

Dacă împărăÅ£ia lui Hristos nu este din această lume, aceasta este pentru că lu­mea materială si trupul nostru de carne nu au o existenÅ£ă reală: „Consideră că sunt niÅŸte vise toate lucrurile bune sau rele care i se întâmplă făpturii de carne” (Sf. Isaac Sirul, op. cit.).Prin urmare, nu trebuie să privim „la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veÅŸnice” (2 Cor. 4, 18). Dimpotrivă, omul de astăzi numeste „re­alitate” lumea vizibilă si viaÅ£a pământeas­că, ce constituie singurul scop al tuturor activităÅ£ilor, stiinÅ£elor si industriilor soci­etăÅ£ilor moderne.

Materia si făptura de carne nu au ni­mic rău în sine, dar ele nu sunt decât o aparenÅ£ă lipsită de existenÅ£ă proprie, prin care se manifestă, sub o formă vizibilă ÅŸi accesibilă simÅ£urilor ÅŸi inteligenÅ£ei noas­tre, prezenÅ£a lui Dumnezeu în toate lucru­rile ÅŸi fiinÅ£ele pământeÅŸti, astfel încât să-L putem cunoaÅŸte ÅŸi să aflăm, prin cele pă­mânteÅŸti, calea spre împărăÅ£ia cerească, dat fiind că „prin mijlocirea lucrurilor na­turale putem afla învăÅ£ături foarte lămuri­te despre toate lucrurile duhovniceÅŸti” (Sf. Ioan Scărarul). ViaÅ£a lumească ÅŸi trupul de carne sunt un prilej de cădere în păcat numai atunci când bunurile materiale, poftele trupeÅŸti ÅŸi celelalte patimi lumeÅŸti devin scopul suprem al existenÅ£ei noas­tre, luând locul lui Dumnezeu în mintea ÅŸi inima noastră: „Fiecare din noi are idoli în inimă- patimi nesăbuite, pofte necurate, trufie, zavistie, răutate, sete de bogăÅ£ii, ÅŸi aÅŸa mai departe. Ceea ce ne chinuieÅŸte se află de asemenea înlăuntrul nostru: gândurile rele care încearcă să ne stăpânească ÅŸi să ne Å£ină în robie precum niÅŸte idoli. Templul idolilor se află înlăuntrul omului- propria lui ini­mă” (Sf. Tihon din Zadonsk - Îndatoririle creÅŸtinului faÅ£ă de el însuÅŸi).

Dumnezeu fiind FiinÅ£a veÅŸnică ce dă fiinÅ£ă tuturor făpturilor ÅŸi lucrurilor lu­meÅŸti, idolul care-L înlocuieÅŸte în cugetul ateilor este nefiinÅ£a veÅŸnică ÅŸi distrugerea finală a tot ceea ce există, cu alte cuvinte, neantul divinizat: „În ceea ce mă priveÅŸte, mi s-au părut întotdeauna de mirare ÅŸi de neînÅ£eles sârguinÅ£a ÅŸi entuziasmul cu care propaganda anti-religioasă luptă, ca să spunem aÅŸa, în numele acestui neant. Ar reieÅŸi de aici că spulberarea omului în neant este un lucru foarte bun, ba chiar minunat! În timp ce credinÅ£a în viaÅ£a veÅŸnică este, s-ar zice, dăunătoare ÅŸi de aceea trebuie să lup­tăm din toate puterile împotriva ei” (Părintele Alexander Schmemann - Voi toÅ£i, care sunteÅ£i însetaÅ£i).Trăim într-o epo­că în care viaÅ£a pământească reprezintă valoarea supremă a milioane de oameni pe suprafaÅ£a pământului, o formă de idolatrie modernă de proporÅ£ii planetare, care tinde să înlocuiască credinÅ£a în Dumnezeu cu credinÅ£a în această lume: „Oamenii ÅŸi-au băgat înlăuntrul lor lumea ÅŸi au alungat de aco­lo pe Hristos” (Paisie Aghioritul, op. cit.).

Temelia societăÅ£ilor religioase este FiinÅ£a – căci Dumnezeu este FiinÅ£a veÅŸnică fără de Care nimic nu poate exista –, în timp ce societăÅ£ile laice din vremurile moderne sunt fundamentate nu pe ceea ce suntem, ci pe ceea ce avem; cu alte cuvinte, pe lucru­rile exterioare ÅŸi pieritoare, care nu ne pot da FiinÅ£ă, ele neavând fiinÅ£ă proprie, ÅŸi care se spulberă fără urmă în ceasul morÅ£ii precum visele sau mirajele. Ceea ce omul laic numeÅŸte „realitate” este ireal în ochii omului religios, dat fiind că „nimic din ceea ce apar­Å£ine sferei laice nu se întemeiază pe FiinÅ£ă, întrucât lucrurile laice sunt lipsite de fundament ontologic, ele neavând niciun model exemplar” (Mircea Eliade, op. cit.).

Modelul exemplar al creÅŸtinilor este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a cobo­rât în lume, dar a Cărui împărăÅ£ie nu este din această lume. Cu alte cuvinte, fiinÅ£a omului nu există decât în măsura în care el primeÅŸte fiinÅ£a de la Dumnezeu, fără de Care făptura omenească nu este decât Å£ărână ÅŸi se va întoarce în Å£ărână (Fac. 3, 19). Astfel încât idolatria vieÅ£ii pământeÅŸti ÅŸi a făpturii de carne nu este, în fond, nimic altceva decât cultul morÅ£ii ÅŸi al neantului: „Dacă omul este osândit să dispară în ne­ant, dacă destinaÅ£ia finală a fiecărui om (căci «omenirea» nu există, ci numai oamenii) este nefiinÅ£a, în acest caz suntem îndreptăÅ£iÅ£i să ne întrebăm de ce această înspăimântă­toare absurditate ar fi mai puÅ£in absurdă prin faptul că, de pildă, am face ceva mai mul­tă dreptate în lume sau am avea case mai bine încălzite. Căci toate filozofiile ÅŸi ideologi­ile care neagă viaÅ£a veÅŸnică ÅŸi nemurirea sufletului nu ne pot promite nimic altceva” (Alexander Schmemann, op. cit.).

A crede în Dumnezeu nu înseamnă a respinge lumea ÅŸi existenÅ£a pământească, ci a situa lumea ÅŸi viaÅ£a lumească într-o perspectivă religioasă ÅŸi duhovnicească, astfel în­cât toate aspectele ÅŸi lucrările vieÅ£ii laice să fie sfinÅ£ite prin prezenÅ£a lui Dumnezeu în centrul existenÅ£ei ÅŸi fiinÅ£ei noastre: „Nu ÅŸtiÅ£i oare că voi sunteÅ£i templu al lui Dumnezeu ÅŸi că Duhul lui Dumnezeu locuieÅŸte în voi?” (1 Cor. 3, 16). FiinÅ£a reală a omului nu este trupul lui de carne, ci trupul lui duhovnicesc, făcut după chipul ÅŸi asemănarea lui Dumnezeu. Tot aÅŸa, viaÅ£a reală a omului nu este pe pământ, unde totul este trecător ÅŸi supus morÅ£ii, ci viaÅ£a veÅŸnică în împărăÅ£ia cerurilor: „Căci ÅŸtim că, dacă acest cort, locu­inÅ£a noastră pământească, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veÅŸnică, în ceruri” (2 Cor. 5, 1).