Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând

Moartea este pretutindeni prezentă, înlăuntrul nostru și în afară. Toa­te făpturile vii, toate fi­ințele omenești, toți pruncii nou-născuți, părinții, frații, surorile, copiii noștri, toa­te popoarele, toate națiunile lumii, toți locuitorii pământului, apelor și văzdu­hului, toți fără excepție sunt contaminați de virusul morții: „Omul începe să moa­ră atunci când începe să trăiască” (Sf. Nicodim Aghioritul). Existența în această lume, oricare ar fi durata ei – o secundă, un secol, o mie sau zece mii de ani sunt exact același lucru în fața infinitului –, nu este decât un atom microscopic de viață între două neanturi nemărginite: „Dacă-mi arunc privirea în fața mea, ce spațiu infinit în care nu exist! Åži dacă mă uit îndărătul meu, ce în­spăimântătoare curgere unde eu nu sunt! Åži cât de mărunt este locul pe care-l ocup în această imensă genu­ne a timpului! Nimic nu sunt: un interval atât de mic nu este cu ni­mic diferit de neant” (Bossuet - Predică despre moarte).

Fără Dumnezeu, care îi dă Ființa și Viața, omul nu este decât un „mic neant” (Sora Emmanuelle), plutind o clipă, precum un balon de săpun, în vidul infinit. Neantul nu poate produce nimic altceva decât neant.

Omul, prin sine însuși, nu poate ză­misli viața fără a zămisli în același timp și moartea, care a intrat în el prin păcatul lui Adam și a luat locul lui Dumnezeu. Căci încălcând voia lui Dumnezeu, Adam și-a dat lui însuși moar­tea, rupând legătura cu izvorul Vieții și al propriei sale vieți. De atunci încoace, ceea ce numim „viață” nu este, în realitate, de­cât o dizolvare progresivă a ființei omenești în neantul care ocupă în noi locul lui Dumnezeu. Noi toți intrăm în moarte din prima clipă a venirii noastre pe lume, iar mica fărâmă de viață pe care o avem în noi scade tot mai mult pe zi ce trece, precum un comprimat efervescent în apă.

Diavolul și moartea sunt unul și ace­lași lucru, văzut sub unghiuri diferite, dat fiind că natura însăși a ispitei, de orice fel ar fi ea, constă în a ne orienta către lu­crurile muritoare, în locul celor nemuri­toare. Așa încât a cădea în ispită înseam­nă a alege moartea în locul vieții: „Păcătoșii sunt niște bolnavi în primejdie de moarte duhovnicească, mai de temut de­cât cea trupească” (P. Evdokimov - Vârstele vieții duhovnicești).

Toți oamenii fiind păcătoși, cu toții suntem bolnavi, iar boala noastră se nu­mește moarte: „Moartea nu este numai o clipă, ea coexistă și însoțește omul de-a lun­gul întregii sale vieți. Ea este prezentă în toa­te lucrurile, ca fiind limita lor evidentă. (...) Orice despărțire, uitare, schimbare, faptul că nimic nu se poate repeta exact la fel, ne fac să simțim suflarea morții în inima însăși a vieții. (...) Plecarea unei ființe iubite, sfâr­șitul unei mari pasiuni, urmele timpului pe un chip omenesc, ultima privire asupra unei așezări sau unui peisaj pe care nu le vom mai revedea niciodată sau pur și simplu o floare ofilită trezesc în sufletul nostru o profundă melancolie, o experiență imediată și antici­pată a morții” (P. Evdokimov, op. cit.).

Hristos S-a coborât pe pământ pentru a-l readuce pe om la viață, viața pe care a pierdut-o când s-a desprins de Dumnezeu. Căci făcând omul după chipul și asemă­narea Lui, Dumnezeu i-a dat o viață de același fel cu a Lui, viața veșnică: „Substanța din care este făcută realitatea omenească este realitatea dumnezeiască ea însăși: Dumnezeu fiind Viață, omul este și el viu” (Michel Henry - Cuvintele lui Hristos). Omul a fost creat pentru a fi veșnic viu, căci Dumnezeu „nu este Dumnezeul morților, ci al viilor” (Mt. 22, 32).

Dar acest om veșnic viu făcut de Dumnezeu a devenit, după căderea în păcat, un om veșnic muritor, căci el a fă­cut legământ cu vrăjmașul lui Dumnezeu, deci cu vrăjmașul Vieții și al propriei sale vieți, așa cum un alcoolic sau un drogat cade sub stăpânirea unei substanțe toxi­ce care îi dă iluzia vieții, dar va sfârși prin a-l distruge.

Viața vine de la Dumnezeu, moartea, de la diavol. Prin urmare, de fiecare dată când facem voința diavolului, ascultăm de voința morții. Sufletul omenesc simte în permanență lipsa vieții veșnice, de aceea „sufletul nu se poate mulțumi cu lumea aceas­ta (... ) Duhul este nemuritor și de aceea nu se mulțumește cu materie stricăcioasă și pie- ritoare, ci numai cu dumnezeirea cea vie și nepieritoare” (Sf. Tihon din Zadonsk - Scrisori din chilie).

Dorința de nemurire este cea mai pro­fundă dorință a sufletului omenesc; la drept vorbind, singura lui dorință, care se manifestă sub forme diferite: o mamă ar vrea ca pruncul ei să nu moară nicio­dată, îndrăgostiții ar vrea ca dragostea lor să fie veșnică, un sportiv ar vrea ca forța sa fizică să se mențină la nesfârșit, o femeie frumoasă ar vrea ca frumusețea ei să nu se ofilească niciodată, și noi toți am vrea ca tinerețea, sănătatea, fericirea și persoana noastră să fie veșnice: „Făcându-l pe om după chipul Lui, Dumnezeu a impregnat în toată ființa omenească dorința de a dobândi imensitatea vie­ții dumnezeiești” (Sf. Iustin Popovici - Omul și Dumnezeu-Omul).

Această viață nemuritoare pe care toți o dorim și de care suntem cu toții lipsiți după căderea în păcat a lui Adam, Hristos ne-o dăruiește din nou prin Învierea Sa din morți, „cu moartea pe moarte călcând”: A fi creștin, a crede în Hristos, înseamnă și a însemnat în­totdeauna aceasta: a ști, prin această cunoaștere dincolo de rațiune, dar absolut adevărată,care se numește credință, că Hristos este Viața oricărei vieți, că el este Viața și, prin urmare, viața mea” (Părintele Alexandre Schmemann - Pentru viața lumii).

Hristos a fost în același timp omul pă­mântesc și muritor care sunt eu și toți oa­menii căzuți în păcat, și omul ceresc, în­viat din morți și nemuritor, făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Astfel, Hristos, Care a murit ca un om și a înviat ca un Dumnezeu, întrupează întreaga na­tură omenească și reprezintă prin urma­re Ființa reală și unică a tuturor oameni­lor: „Ci precum într-un singur trup avem multe mădulare și mădularele nu au toate aceeași lucrare, așa și noi, cei mulți, un trup suntem în Hristos și fiecare suntem mădula­re unii altora” (Rom. 12, 4-5).

Hristos a urmat calea omului păcătos până la moarte, pentru ca omul să poată urma calea lui Hristos până la Învierea din morți și la viața veșnică: „A murit Hristos: este omo­rât și păcatul nostru. A fost îngropat Hristos: a fost îngropat și păcatul nostru. A înviat Hristos din morți: a fost omorâtă și moartea noastră, precum cântă Biserica în ziua Sfintelor Paște” (Sf. Tihon din Zadonsk - Despre îndatoriri­le creștinului față de el însuși).

Omorârea morții este omorârea tim­pului, căci veșnicia nu este o succesiune interminabilă de unități cronologice – ani, secole, milenii –, ci dispariția totală și definitivă a timpului, un mod de exis­tență în afara timpului, greu, și chiar im­posibil, de închipuit pentru ființele vre­melnice care suntem. Ceea ce numim „timp” nu este nimic altceva decât pre­zența constantă a morții pe tot parcur­sul vieții, căci fiecare clipă care trece este o  clipă moartă, și fiecare clipă care vine ne apropie de moarte. Ceea ce era ieri nu mai este astăzi, și ceea ce e astăzi nu va mai fi mâine. Este un fel de a spune că tot ce există în timp este inexistent, și că prin urmare timpul nu vine de la Dumnezeu, ci de la vrăjmașul lui Dumnezeu și al vieții: „Tot ce este schim­bător nu este Dumnezeu, căci tot ce este schimbător după propria sa fire este supus stricăciunii” (Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica).

Dacă timpul nu a fost făcut de Dumnezeu, el nu are existență reală. Timpul, deci și moartea, care nu există decât dacă timpul există, nu sunt decât iluzii, minciuni născocite de tatăl min­ciunii pentru a-i înșela pe oameni și a pune stăpânire pe sufletul lor. Prin ur­mare, numai veșnicia există și numai ne­murirea este reală, căci ele au fost făcu­te de Dumnezeu.

Hristos este Adevărul care a biruit minciuna, Viața care a biruit moartea și calea care duce în împărăția vieții veșni­ce. Așa încât, dacă Hristos este adevărul, calea și viața noastră, atunci când spu­nem: „Hristos a înviat!” afirmăm, în ace­lași timp, propria noastră înviere: „Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om și învierea morților. Căci, pre­cum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia” (I Cor. 15, 21-22).