UN BRAV OSTAŞ

Are un suflet sincer, de aur. Este o fiinţă foarte tandră, mărinimoasă şi fără compro­misuri. Dar cum se întâmplă adesea, din păcate, încă din copilărie această tandreţe de care are nevoie ca de aer pentru a respira i-a fost refuzată. Din toate punctele de vedere. Singurătatea a însoţit-o întotdeauna. Şi, de asemenea, faptul că de-a lungul întregii ei vieţi şi educaţia, şi întâmplările vieţii i-au stat împotrivă.

În viaţa ei, avea un vis:să-i asculte pe cei­lalţi şi să-i ajute. Mama ei nu i-a îngăduit să aleagă o profesie în care să-şi poată împlini acest vis. Cu toate acestea, dorinţa de a trăi, dusă chiar până la furie, e impresionantă la această micuţă femeie. Ca un fel de a echili­bra sau a compensa suferinţele unor lipsuri care rănesc inima pentru totdeauna.

Cu un curaj de luptător, îşi cârmuieşte existenţa printre o mulţime de evenimente potrivnice. Primeşte lovitură după lovitură, însă se ţine bine, după ce a cunoscut chinuri­le hărţuirii şi ameninţarea pierderii locului de muncă în ultimii ani înainte de pensie. E dis­preţuită pentru că e singură, pierdută într-un mare oraş, fără apărare şi fără sprijin. Felul său autentic de a fi face din ea o fiinţă originală, pentru că nu e deloc ca toţi ceilalţi. Fără să fie conştientă de asta, felul său de a fi şochează. Pentru caracterul ei integru este dată la o par­te de această lume ca un element străin. Dar acest caracter îi este firesc, ca şi totala ei ab­senţă de conformism. Nimic din ce face nu e intenţionat. Are caracter, şi cu atât mai bine că e aşa, dat fiind tot ce cere viaţa de la ea şi tot ce-i pune dinainte.

Da, ea nu e ca toată lumea.Povestea care urmează arată cu prisosinţă acest lucru, însă şi caracterul ei de excepţie, mergând până la eroism. Este mărturia unui curaj pe care rare­ori îl putem întâlni.

Nădăjduind să se bucure în sfârşit de odih­na pe care cei mai mulţi oameni o aşteaptă în această ultimă perioadă a vieţii, înainte de a părăsi această lume, e însetată să-i descopere frumuseţile, ca un mânz dornic de libertate şi care vrea să sară gardul şi să iasă din ţarcul în care a fost închis. Păstrează un suflet de copil gata să se minuneze de toate. Şi are multe pla­nuri, mai ales de călătorie.

Şi iată că soarta i se arată potrivnică şi o loveşte cu cruzime. O nedreptate strigătoare la cer, în ochii oamenilor.

O greşeală însoţită de o lipsă de conştiin­ţă profesională duce la evitarea unui diagnos­tic capital cu ocazia unei mamografii. Este prea târziu: dacă vrea să aibă şansa de a trăi... tre­buie să i se extirpe imediat amândoi sânii în acelaşi timp. Cadou de Crăciun.

Nu are pe nimeni alături de ea în această urcare a Golgotei, pentru că a părăsit oraşul în care locuia când era în activitate pentru a trăi într-un mic oraş înconjurat de o natură minunată. Aici spera să ducă o viaţă atât de frumoasă... Se prezintă într-o dimineaţă la spital, singură, pentru a înfrunta această du­blă mutilare a feminităţii sale.

Lunile care urmează sunt pline de progra­mări medicale, de şedinţe de chimioterapie şi de radioterapie. Deşi se revolta în sinea ei, se supune, neavând de ales, acestei grele încer­cări şi efectelor sale nefaste. Plină de curaj, îşi alege o perucă şi, pentru că nu poate să se mai suporte, îşi ascunde disperarea sub ochelari întunecaţi. Nu are nici o mângâiere: nici un alt orizont decât singurătatea de neschimbat a locuinţei sale. Nu mai are nici curajul şi nici puterea de a rezista, dar nu vrea nici un aju­tor, pentru că ţine cu toată puterea la indepen­denţa ei. Hârtiile se adună. Adoarme şi se tre­zeşte cu ameninţarea păsării de pradăcare pluteşte deasupra ei. Depăşită, se scufundă în adâncul îngrijorării şi se gândeşte să sfârşeas­că precum un animal sălbatic în pădurea în­zăpezită... dar nu trece la fapte. Păstrează asta pentru mai târziu, dacă...

Care sunt armele ei? Este credincioasă? Da, are o credinţă simplă, caută Lumina, Iubirea dumnezeiască. Este botezată, dar ca mulţi alţii, fără să se încreadă înainte de toate în Hristos. Crede în fericire şi o doreşte cu ori­ce preţ, ca un copil. Ceea ce o apără de capca­nele acestei încercări este smerenia ei fireas­că. Din intuiţie, a ales o asceză pentru a „supravieţui” şi se străduieşte să nu se înde­părteze de la ea sub nici un pretext: a avea o atitudine pozitivă în orice situaţie şi în orice împrejurare. Un lucru care pare simplu, dar care cere foarte mult efort. înfruntând acest rău care o sufocă, şi fără căldura unor oameni împrejur, se încăpăţânează să nu se mai gân­dească. De fiecare dată când se trezeşte, înce­pe lupta împotriva acestui gând care o poate duce să se distrugă pe sine.

Arma sa este hotărârea de a-şi umple tim­pul cu orice preţ.

Pleacă de acasă pentru a ocoli nebunia: începe să „dea târcoale” – după cum spune ea însăşi – zile întregi prin oraş. Acesta este un prim sprijin. Aşa ajunge să străbată marile magazine, să meargă kilometri întregi pe jos, adesea până în pragul epuizării. Nemaiavând pof­tă de mâncare, nu-i vine să gătească şi se hotărăşte să ia masa de prânz într-un restaurant cu au­toservire, unde face cunoştinţă cu un cuplu în vârstă.

Trăieşte în afara casei cât mai mult timp posibil, dar nu poate călători, pentru că tratamen­tul de fond trebuie continuat. Acesta îi deformează trupul şi-i cauzează neplăceri care pe mul­ţi i-ar împiedica să trăiască. Din cauza aceasta e furioasă. Trăieşte această încercare ca pe un ham care o strânge cu cruzime, şi atunci trage de el cât se poate. şi îşi continuă cursa de în­şelare a morţii. Ca pe o obsesie. Fără să se dea bătută.

Apoi se înscrie la nişte cursuri de povestitor, urmează seminarii ca să-şi amelioreze dicţia şi auzul care începe să o părăsească. Atrage admiraţia profesorului şi a elevilor mai tineri decât ea. Nu bagă de seamă, pentru că vrea să înveţe. Acesta este al doilea sprijin.

Între timp, e nevoită să facă operaţie de cataractă de două ori. Mereu singură şi privind îna­inte, fără nici o îngăduinţă pentru sine. Pe cât se poate, îşi creează ocupaţii în care se aruncă, pre­cum un sportiv care se antrenează.

Activism. Desigur, respiră cu această justificare pe care o naşte societatea noastră de oa­meni cu agendele supraîncărcate. Cu miile, ne supunem acestui regim. Cu toate acestea, în ca­zul ei această justificare este oarecum sublimată de dorinţa de a nu ceda cu nici un preţ dispe­rării, ea, care ar avea toate scuzele să nu mai vrea să facă nimic.

Dar ea trăieşte în alt duh. De fapt, trăieşte în pustiu – pustiul oraşului şi al izolării, poate încă mai aspru şi mai crud decât adevăratul pus­tiu. Într-un chip patetic şi chiar cutremurător, a ales, fără să ştie, asceza mulţumirii şi... a doxologiei. Nu vrea să vadă decât ceea ce o zideş­te, dându-i fericire. Iar această fericire o trăieş­te, o distinge acolo unde cea mai mare parte a oamenilor nu ar vedea nimic. Şi Îi mulţumeşte lui Dumnezeu. „Azi am avut parte de o mare bucurie.", povesteşte ea, iar cel cu care vor­beşte este cutremurat de lucrul care a provocat această bucurie, pentru că pare atât de anodin, încât el nu l-ar fi primit în acelaşi fel!

Unii ar putea să se întrebe: acest activism nestăvilit nu are oare pur şi simplu drept ţel să înşele un neant pe care orice om lucid îl descoperă în el? Şi nimic mai mult?

Părinţii spun că suferinţa ne păzeşte de iluzie. Acesta este răspunsul. Dumnezeu cu­noaşte suferinţa bravului nostru ostaş. Şi, mai ales, există această sabie a lui Damocles, ţi­nerea de minte a morţii – aici nu mai e vorba de un sprijin! – care mereu atârnă deasupra capului său, pentru că medicii nu sunt si­guri. decât de o amânare. Şi pentru noi fi­ecare zi este o amânare. Şi, fiind creştini, nu ar trebui niciodată să uităm acest lucru. Ea nu poate să-l uite, ceea ce o fereşte să greşeas­că drumul. Uneori, la telefon, vocea i se frân­ge. „Azi-dimineaţă am avut o clipă grea. Atunci m-am rugat." Această destăinuire este semnificativă. Îi vorbeşte lui Dumnezeu când se clatină. În rest, tot ceea ce face este o ru­găciune continuă, fără ca măcar să ştie, în cu­răţenia inimii sale.

Astfel, fără să-şi dea seama, a fost călău­zită către Ghetsimani. Într-o zi, mărturiseş­te înăbuşind un suspin: „I-am cerut lui Dumnezeu să nu-mi dea să beau acest pahar până la fund". Simplitate a rugăciunii, dar şi măreţie de cinste şi smerenie! Ce minune să ştii că o persoană ţine astfel piept zi de zi pen­tru. întreaga planetă, prin împărtăşirea fi­inţei: „(...) Ce înseamnă «eu»? Mi-a fost dat să înţeleg acest lucru în chipul unui Copac uriaş, cosmic. Nu sunt decât o mică frunză pe o ramură a acestui Copac, însă acest Copac este temelia mea, şi nu ceva care mi-ar fi stră­in. Dacă mă rog deci pentru lumea întreagă, mă rog pentru tot acest Copac cu miliarde­le sale de frunze, printre care sunt şi eu, o frunză minusculă" (Arh. Sofronie, Cuvânt că­tre obşte,1989).

Această mică frunză – bravul nostru ostaş – în marele copac al Omenirii aduce Adamului întreg frumuseţea sa unică ţinând cu dinţii de viaţa sa cu preţul sudorii frunţii şi al lacrimi­lor ascunse. Este felul ei de a se ruga pentru lumea întreagă. Oare nu este o mângâiere şi o bucurie să ştii că sunt şi alte mici frunze care se luptă pentru a nu cădea din Copac şi căro­ra Dumnezeul nostru Atotputernic le dă aceas­tă vocaţie, veghind în nesfârşita Sa bunătate ca ele să poată să răspundă cu mijloacele lor, aşa cum sunt?

Asceţii nu sunt întotdeauna cei care se văd.

Slavă şi laudă lui Dumnezeu în vecii veci­lor!