1. Ascultarea de duhovnic este mai importantă decât rugăciunea?

De o manieră generală, nu este potrivit să punem virtuțile una contra celeilalte.

Ascultarea este în primul rând o virtute monastică, de lepădare deplină a voii proprii, în toate cele ale vieții. În sensul acesta maximalist, desigur că ascultarea nu poate fi o virtute a omului din lume, pentru că cei din lume suntem tot timpul în situația de a lua decizii prin propria noastră voință, și e normal să fie așa.

Totuși, ascultarea poate fi, într-o anumită măsură, o virtute, un exercițiu ascetic util creștinului din lume, care, de altfel, deja îl practică în unele situații ale vieții (soții își exersează ascultarea unul față de altul, de pildă).

Ascultarea de duhovnic se face cu lepădarea de sine, adică de voia proprie și de părerea proprie, iar aceasta nu doar că dă omului pace și un plus de credință, dar mai ales îl ajută pe el să conștientizeze starea sa de neputință, de slăbiciune și de boală sufletească. Åži atunci începe smerenia, ca stare a duhului. Aceasta place mult Domnului și atrage harul lui Dumnezeu în viața și lucrarea noastră de fiecare clipă.

De aceea ascultarea de duhovnic e atât de importantă, mai ales atunci când duhovnicul poate să ajute sufletul pe calea aceasta simplă, dar plină de capcanele înșelării duhovnicești.

În practică, duhovnicii au și ei propria lor viziune despre ascultare și exercitarea ei în concretul vieții. La rândul lui, creștinul își alege duhovnicul; alege deci nu doar un om, ci și un mod de a gândi și, în cazul nostru, un mod de a gândi ascultarea și exercitarea ei.

Dacă deci duhovnicul nostru, într-o situație concretă, va pune ascultarea mai presus decât rugăciunea (sau o altă virtute), atunci da, ascultarea de duhovnic trebuie să depășească propriile noastre păreri despre viața duhovnicească, inclusiv în ceea ce privește rugăciunea.

 

2. Pot comunica cu Dumnezeu și în alt mod decât prin rugăciune?

• Comunicăm cu Dumnezeu ori de câte ori atârnăm cu nădejdea noastră în El, orice ni s-ar întâmpla și în tot lucru pe care îl facem. (Sf. Maxim Mărturisitorul)
• Comunicăm cu Dumnezeu ori de câte ori suntem atenți la aproapele nostru, ca să-l câștigăm și să-l folosim întâi, căci atunci Dumnezeu varsă în ascuns Harul Său dătător de viață. (Patericul egiptean: Antonie 11, Ioan Colov 39)
• Comunicăm cu Dumnezeu ori de câte ori suntem conștienți că El este prezent în creația Sa prin energiile Sale necreate. (Sf. Grigorie Palama)
• Comunicăm cu Dumnezeu ori de câte ori suntem conștienți de starea de slăbiciune a firii noastre omenești, ori de câte ori suntem conștienți de starea noastră de păcătoșenie (mai mult decât de niște păcate punctuale), căci acesta este începutul smereniei care place Domnului.

 

3. Spovedanie, mărturisire, dialog cu un duhovnic

Întrebare:În legătură cu conexiunea boala psihică, boala trupească și credința, aș avea și eu câteva nelămuriri... am citit că un început în calea vindecării oricărei boli e taina spovedaniei și rugăciunea. Părinte, spovedania este un moment important în viața fiecăruia... și esențial în relația cu credința și cu Dumnezeu... însă societatea de azi e una în care liniștea e înlocuită cu agitația, iar timpul e din ce în ce mai limitat - și pentru preoți și pentru credincioși... bisericile sunt pline de credincioși, fiecare cu problemele lui... în această situație e greu să ajungi să te spovedești... și vorbesc în primul rând în numele meu, deoarece nu vreau să mă spovedesc pe fugă, s-o fac ca pe o datorie... în acest caz, aș vrea să știu dacă spovedaniile se pot face și în scris...

 

Răspuns P. Iulian :Puteți avea o relație duhovnicească cu un duhovnic și prin scrisori (și e chiar profitabil), dar spovedania nu poate fi înlocuită cu o discuție prin scrisori/e-mail/telefon etc. Spovedania este o lucrare tainică și deosebită a Harului, lăsată de Hristos în Biserica Sa, care se produce atunci când ne mărturisim păcatele lui Dumnezeu în fața unui preot, de la care așteptăm eventual un cuvânt de ajutor și mângâiere duhovnicească.

Nu punem bariere Harului lui Dumnezeu, ca să spunem că nu lucrează altfel... Dar așa știm că este o lucrare pe care Părinții ne'au predat-o/lăsat-o/învățat-o astfel, venind de la Hristos Însuși.

Sunt totuși cazuri, cu totul excepționale, în care o spovedanie s-a făcut prin scrisoare (Sfântul Vasile cel Mare a primit o dată, excepțional, o astfel de cerere), și poate, în zilele noastre, prin telefon (Părintele Porfirie B. din Grecia mai făcea, dar el era văzător-cu-duhul). Însă nu este corect și nu este bine pentru noi să considerăm că avem nevoie de un tratament special și excepțional.

 

4. Cum îi convingi pe prieteni să caute un duhovnic?

Întrebare: La ultima Liturghie la care am participat, după săptămâna a doua de post, preotul bisericii în care mă aflam a sugerat în predica de la sfârșitul slujbei să ne convingem prietenii și cunoscuții să vină la spovedanie în acest post al Paștelui. Așadar, în următoarea zi am încercat să vorbesc despre acest act unor prietene. Una a ignorat complet mesajul meu, alta mi-a răspuns că nu poate ține post culinar și de aceea nu se poate spovedi, iar ultima mi-a spus ca acolo în Africa, unde ea se află, nu are nici o biserică ortodoxă prin preajmă și, mai mult, prietenul ei este de cu totul altă religie. ...Cum să le fac, totuși, pe prietenele mele, să înțeleagă, că e important să aibă un duhovnic?

De ce, de obicei, numai o nenorocire sau numai o cădere te aduce în Biserica?

Altfel, în lumea în care trăim, când ești integrat unui stil de viață prea puțin duhovnicesc, cum mai poți descoperi valorile creștinismului în general și ale spovedaniei, în particular?

 

Răspuns Părintele Iulian :Pe mine nu m-a interesat niciodată să conving pe cineva de ceva, mai ales în domeniul credinței.

Când omul se străduiește să convingă, cel mai adesea dă, fără să vrea chiar, importanță argumentelor sale proprii, nelăsând loc lucrării lui Dumnezeu. Åži cred că asta e, păstrând proporțiile, o înșelăciune. Când convingem pe cineva cu argumentele proprii este o întreprindere omenească ce se apropie de ceea ce înțeleg eu prin prozelitism: omul este convins, dar cu argumente omenești, nu în profunzime, și, ca orice „prozelit”, la un moment dat va abandona această „convingere” omenește obținută. Nu știu cât de bine m-am făcut înțeles...

Åži-atunci, care ar fi variantele?

Eu văd două soluții, mai apropiate de viziunea ortodoxă a lucrurilor, și care de fapt se întâlnesc:

• 1. Relativizarea propriului discurs.- Omul trebuie să învețe să-și pună în cauză propriul lui discurs, să și-l relativizeze, ca astfel să lase loc lucrării Harului lui Dumnezeu (cam cum făcea, metaforic zic, un părinte de la Muntele Athos acum câteva veacuri: stătea într-o colibă undeva un timp, și apoi punea foc și se muta în altă parte, și tot așa). Este o artă creștină a discursului nu ușor de dezvoltat, dar absolut necesară celor ce își asumă "cuvântul".
• 2. Sfătuirea.- Problema sfătuirii însă e că "a învăța pe aproapele, este asemenea cu a-l mustra" (avva Pimen, nr 157, în Patericul egiptean), iar Sfântul Marcu Ascetul contrarecomandă duhovnicilor să învețe pe cei ce nu sunt sub ascultarea lor. Sigur, uneori ți se cere sfatul, și atunci trebuie să-l dai fără să strici ceea ce a construit duhovnicul persoanei în cauză... Sfătuirea cu discreție se face însă cu succes între prieteni. Cu cât ești mai apropiat de cineva, cu atât poți să-i spui lucruri mai multe, mai intime, mai profunde.

 

Acum, revenind la cazuri concrete, rezumatul "predicii" mele despre spovedanie la spovedanie este următorul: Chiar și-n fiecare zi greșim și păcătuim, că judecam pe cineva, că vorbim pe cineva, că gândim ceva rău sau nepotrivit etc. Ori aceste greșeli nu sunt nimic: ele lasă urme în sufletul omului. Aceste răni (ori, dacă vrei altă imagine: niște pietricele care se tot adună în buzunarele noastre până ne îngeuiază și ajungem la disconfort sufletesc), când sunt mici și ocazionale, se tămăduiesc prin rugăciune și maslu și împărtășire etc., dar când ele se repetă, e ca și cum ai scormoni o mică zgârietură: va deveni o rană adevărată. Apoi aceste păcate instalate, ele favorizează altele, că toate sunt între-legate. Când omul ezită să vină la spovedanie din cauză că nu poate posti, eu îi zic că nu e o legătură obligatorie între post și spovedanie, că altfel nu mai vine. Apoi văd eu cu el la spovedanie ce poate și ce nu poate...