1. Ascultarea de duhovnic este mai importantă decât rugăciunea?

De o manieră generală, nu este potrivit să punem virtuÅ£ile una contra celeilalte.

Ascultarea este în primul rând o virtute monastică, de lepădare deplină a voii proprii, în toate cele ale vieÅ£ii. În sensul acesta maximalist, desigur că ascultarea nu poate fi o virtute a omului din lume, pentru că cei din lume suntem tot timpul în situaÅ£ia de a lua decizii prin propria noastră voinÅ£ă, ÅŸi e normal să fie aÅŸa.

TotuÅŸi, ascultarea poate fi, într-o anumită măsură, o virtute, un exerciÅ£iu ascetic util creÅŸtinului din lume, care, de altfel, deja îl practică în unele situaÅ£ii ale vieÅ£ii (soÅ£ii îÅŸi exersează ascultarea unul faÅ£ă de altul, de pildă).

Ascultarea de duhovnic se face cu lepădarea de sine, adică de voia proprie ÅŸi de părerea proprie, iar aceasta nu doar că dă omului pace ÅŸi un plus de credinÅ£ă, dar mai ales îl ajută pe el să conÅŸtientizeze starea sa de neputinÅ£ă, de slăbiciune ÅŸi de boală sufletească. Åži atunci începe smerenia, ca stare a duhului. Aceasta place mult Domnului ÅŸi atrage harul lui Dumnezeu în viaÅ£a ÅŸi lucrarea noastră de fiecare clipă.

De aceea ascultarea de duhovnic e atât de importantă, mai ales atunci când duhovnicul poate să ajute sufletul pe calea aceasta simplă, dar plină de capcanele înÅŸelării duhovniceÅŸti.

În practică, duhovnicii au ÅŸi ei propria lor viziune despre ascultare ÅŸi exercitarea ei în concretul vieÅ£ii. La rândul lui, creÅŸtinul îÅŸi alege duhovnicul; alege deci nu doar un om, ci ÅŸi un mod de a gândi ÅŸi, în cazul nostru, un mod de a gândi ascultarea ÅŸi exercitarea ei.

Dacă deci duhovnicul nostru, într-o situaÅ£ie concretă, va pune ascultarea mai presus decât rugăciunea (sau o altă virtute), atunci da, ascultarea de duhovnic trebuie să depăÅŸească propriile noastre păreri despre viaÅ£a duhovnicească, inclusiv în ceea ce priveÅŸte rugăciunea.

 

2. Pot comunica cu Dumnezeu ÅŸi în alt mod decât prin rugăciune?

• Comunicăm cu Dumnezeu ori de câte ori atârnăm cu nădejdea noastră în El, orice ni s-ar întâmpla ÅŸi în tot lucru pe care îl facem. (Sf. Maxim Mărturisitorul)
• Comunicăm cu Dumnezeu ori de câte ori suntem atenÅ£i la aproapele nostru, ca să-l câÅŸtigăm ÅŸi să-l folosim întâi, căci atunci Dumnezeu varsă în ascuns Harul Său dătător de viaÅ£ă. (Patericul egiptean: Antonie 11, Ioan Colov 39)
• Comunicăm cu Dumnezeu ori de câte ori suntem conÅŸtienÅ£i că El este prezent în creaÅ£ia Sa prin energiile Sale necreate. (Sf. Grigorie Palama)
• Comunicăm cu Dumnezeu ori de câte ori suntem conÅŸtienÅ£i de starea de slăbiciune a firii noastre omeneÅŸti, ori de câte ori suntem conÅŸtienÅ£i de starea noastră de păcătoÅŸenie (mai mult decât de niÅŸte păcate punctuale), căci acesta este începutul smereniei care place Domnului.

 

3. Spovedanie, mărturisire, dialog cu un duhovnic

Întrebare:În legătură cu conexiunea boala psihică, boala trupească ÅŸi credinÅ£a, aÅŸ avea ÅŸi eu câteva nelămuriri... am citit că un început în calea vindecării oricărei boli e taina spovedaniei ÅŸi rugăciunea. Părinte, spovedania este un moment important în viaÅ£a fiecăruia... ÅŸi esenÅ£ial în relaÅ£ia cu credinÅ£a ÅŸi cu Dumnezeu... însă societatea de azi e una în care liniÅŸtea e înlocuită cu agitaÅ£ia, iar timpul e din ce în ce mai limitat - ÅŸi pentru preoÅ£i ÅŸi pentru credincioÅŸi... bisericile sunt pline de credincioÅŸi, fiecare cu problemele lui... în această situaÅ£ie e greu să ajungi să te spovedeÅŸti... ÅŸi vorbesc în primul rând în numele meu, deoarece nu vreau să mă spovedesc pe fugă, s-o fac ca pe o datorie... în acest caz, aÅŸ vrea să ÅŸtiu dacă spovedaniile se pot face ÅŸi în scris...

 

Răspuns P. Iulian :PuteÅ£i avea o relaÅ£ie duhovnicească cu un duhovnic ÅŸi prin scrisori (ÅŸi e chiar profitabil), dar spovedania nu poate fi înlocuită cu o discuÅ£ie prin scrisori/e-mail/telefon etc. Spovedania este o lucrare tainică ÅŸi deosebită a Harului, lăsată de Hristos în Biserica Sa, care se produce atunci când ne mărturisim păcatele lui Dumnezeu în faÅ£a unui preot, de la care aÅŸteptăm eventual un cuvânt de ajutor ÅŸi mângâiere duhovnicească.

Nu punem bariere Harului lui Dumnezeu, ca să spunem că nu lucrează altfel... Dar aÅŸa ÅŸtim că este o lucrare pe care PărinÅ£ii ne'au predat-o/lăsat-o/învăÅ£at-o astfel, venind de la Hristos ÎnsuÅŸi.

Sunt totuÅŸi cazuri, cu totul excepÅ£ionale, în care o spovedanie s-a făcut prin scrisoare (Sfântul Vasile cel Mare a primit o dată, excepÅ£ional, o astfel de cerere), ÅŸi poate, în zilele noastre, prin telefon (Părintele Porfirie B. din Grecia mai făcea, dar el era văzător-cu-duhul). Însă nu este corect ÅŸi nu este bine pentru noi să considerăm că avem nevoie de un tratament special ÅŸi excepÅ£ional.

 

4. Cum îi convingi pe prieteni să caute un duhovnic?

Întrebare: La ultima Liturghie la care am participat, după săptămâna a doua de post, preotul bisericii în care mă aflam a sugerat în predica de la sfârÅŸitul slujbei să ne convingem prietenii ÅŸi cunoscuÅ£ii să vină la spovedanie în acest post al PaÅŸtelui. AÅŸadar, în următoarea zi am încercat să vorbesc despre acest act unor prietene. Una a ignorat complet mesajul meu, alta mi-a răspuns că nu poate Å£ine post culinar ÅŸi de aceea nu se poate spovedi, iar ultima mi-a spus ca acolo în Africa, unde ea se află, nu are nici o biserică ortodoxă prin preajmă ÅŸi, mai mult, prietenul ei este de cu totul altă religie. ...Cum să le fac, totuÅŸi, pe prietenele mele, să înÅ£eleagă, că e important să aibă un duhovnic?

De ce, de obicei, numai o nenorocire sau numai o cădere te aduce în Biserica?

Altfel, în lumea în care trăim, când eÅŸti integrat unui stil de viaÅ£ă prea puÅ£in duhovnicesc, cum mai poÅ£i descoperi valorile creÅŸtinismului în general ÅŸi ale spovedaniei, în particular?

 

Răspuns Părintele Iulian :Pe mine nu m-a interesat niciodată să conving pe cineva de ceva, mai ales în domeniul credinÅ£ei.

Când omul se străduieÅŸte să convingă, cel mai adesea dă, fără să vrea chiar, importanÅ£ă argumentelor sale proprii, nelăsând loc lucrării lui Dumnezeu. Åži cred că asta e, păstrând proporÅ£iile, o înÅŸelăciune. Când convingem pe cineva cu argumentele proprii este o întreprindere omenească ce se apropie de ceea ce înÅ£eleg eu prin prozelitism: omul este convins, dar cu argumente omeneÅŸti, nu în profunzime, ÅŸi, ca orice „prozelit”, la un moment dat va abandona această „convingere” omeneÅŸte obÅ£inută. Nu ÅŸtiu cât de bine m-am făcut înÅ£eles...

Åži-atunci, care ar fi variantele?

Eu văd două soluÅ£ii, mai apropiate de viziunea ortodoxă a lucrurilor, ÅŸi care de fapt se întâlnesc:

• 1. Relativizarea propriului discurs.- Omul trebuie să înveÅ£e să-ÅŸi pună în cauză propriul lui discurs, să ÅŸi-l relativizeze, ca astfel să lase loc lucrării Harului lui Dumnezeu (cam cum făcea, metaforic zic, un părinte de la Muntele Athos acum câteva veacuri: stătea într-o colibă undeva un timp, ÅŸi apoi punea foc ÅŸi se muta în altă parte, ÅŸi tot aÅŸa). Este o artă creÅŸtină a discursului nu uÅŸor de dezvoltat, dar absolut necesară celor ce îÅŸi asumă "cuvântul".
• 2. Sfătuirea.- Problema sfătuirii însă e că "a învăÅ£a pe aproapele, este asemenea cu a-l mustra" (avva Pimen, nr 157, în Patericul egiptean), iar Sfântul Marcu Ascetul contrarecomandă duhovnicilor să înveÅ£e pe cei ce nu sunt sub ascultarea lor. Sigur, uneori Å£i se cere sfatul, ÅŸi atunci trebuie să-l dai fără să strici ceea ce a construit duhovnicul persoanei în cauză... Sfătuirea cu discreÅ£ie se face însă cu succes între prieteni. Cu cât eÅŸti mai apropiat de cineva, cu atât poÅ£i să-i spui lucruri mai multe, mai intime, mai profunde.

 

Acum, revenind la cazuri concrete, rezumatul "predicii" mele despre spovedanie la spovedanie este următorul: Chiar ÅŸi-n fiecare zi greÅŸim ÅŸi păcătuim, că judecam pe cineva, că vorbim pe cineva, că gândim ceva rău sau nepotrivit etc. Ori aceste greÅŸeli nu sunt nimic: ele lasă urme în sufletul omului. Aceste răni (ori, dacă vrei altă imagine: niÅŸte pietricele care se tot adună în buzunarele noastre până ne îngeuiază ÅŸi ajungem la disconfort sufletesc), când sunt mici ÅŸi ocazionale, se tămăduiesc prin rugăciune ÅŸi maslu ÅŸi împărtăÅŸire etc., dar când ele se repetă, e ca ÅŸi cum ai scormoni o mică zgârietură: va deveni o rană adevărată. Apoi aceste păcate instalate, ele favorizează altele, că toate sunt între-legate. Când omul ezită să vină la spovedanie din cauză că nu poate posti, eu îi zic că nu e o legătură obligatorie între post ÅŸi spovedanie, că altfel nu mai vine. Apoi văd eu cu el la spovedanie ce poate ÅŸi ce nu poate...