publicat in Cuvântul episcopului Timotei pe 1 Martie 2014, 04:10
„Postul omoară patimile cele de suflet pierzătoare si desfătările cele omorâtoare, si cu adevărat asază pornirile si mișcările inimii”.
Stihira a 4-a, prima tricântare, oda a 8-a, Utrenia din Miercurea brânzei
Din 4 martie, cu toții, întreaga suflare ortodoxă, am intrat în Postul Paștilor, rânduit de Biserică mai întâi ca timp de pregătire duhovnicească și catehetică pentru acei care doreau, prin Sfânta Taină a Botezului și a împărtășaniei, să se unească cu Hristos Domnul, iar mai apoi, în vremurile mai apropiate nouă, ca timp de pregătire și de pocăință pentru a intra în bucuria Dumnezeului nostru la Praznicul Praznicelor, care este învierea Domnului nostru Iisus Hristos.
Postul Mare este cale duhovnicească spre înviere și începe în fiecare an în lunea după Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, duminică ce ne aduce aminte de nepostirea lui Adam.
Postul a fost rânduit de Dumnezeu încă din rai, atunci când i-a dat poruncă omului să nu mănânce din pomul oprit. Sfântul Vasile cel Mare ne învață în Omilia Întâia - Despre Post: „Postul este atât de vechi încât a început odată cu facerea omului. Cuvântul nu mâncațieste o lege a postului și a înfrânării. Dacă Eva ar fi postit, n-am mai fi avut trebuință de postul de acum, că n-au trebuință de doctor cei sănătoși, ci cei bolnavi (Mt 9, 12). Ne-am îmbolnăvit prin păcat, să ne vindecăm prin pocăință! Iar pocăința fără post este neputincioasă”.
De ce pocăința fără post este neputincioasă?
Pocăința, sau metanoia,în limba greacă, înseamnă schimbarea minții, care este de fapt schimbarea omului din interior sau revenirea omului în fire. Această revenire în fire nu se poate face dacă nu se curăță mai întâi inima, pentru că zice Mântuitorul: „Omul bun din vistieria cea bună a inimii sale scoate cele bune, pe când omul rău din vistieria cea rea a inimii lui scoate cele rele. Căci din prisosul inimii grăiește gura lui” (Lc 6, 45).
Sfântul Marcu Ascetul spune și el: „Să nu asculți de inima ta câtă vreme n-ai scos din ea patimile, pentru că cele ce le are înlăuntru, pe acelea ți le pune înainte”. Doar prin postire noi ajungem la pocăință. Ce l-a făcut pe Adam să poftească? Plăcerea, desfătarea cea rea și vanitatea. „Femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat (plăcerea) și plăcut ochilor la vedere (desfătarea)și vrednic de dorit, pentru că dă știință (vanitatea),a luat din el și a mâncat și a dat bărbatului său și a mâncat și el” (Fac. 3, 6). Deci postul nu este doar abținerea de la mâncăruri de dulce, ci este încercarea omului de a se curăți de păcate printr-o luptă duhovnicească continuă și prin trezvie. Abținerea de la mâncarea de dulce este doar un ajutor dat minții, care nu trebuie îngreuiată cu belșug de hrană, ca odată curățită să coboare în inimă, locul de întâlnire a omului cu Dumnezeu. Postul fără de pocăință este doar o simplă cură de slăbire, care face bine trupului, dar nu și duhului. Sfântul Apostol Pavel le spune romanilor: „Nu suntem datori trupului, ca să viețuim după trup. Căci dacă vie- țuiți după trup, veți muri, iar dacă ucideți cu Duhul faptele trupului, veți fi vii” (Rom. 8, 12-13), „căci cei ce sunt după trup cugetă la cele ale trupului, iar cei ce sunt după Duh, cele ale Duhului” (Rom. 8, 5).
Așadar, să considerăm întreaga noastră viață un timp al postirii, al pocăinței, astfel încât să nu stingem Duhul pe care l-am primit la Botez, ci cu ajutorul Lui să ne sfințim viața, pentru că roada Duhului este bucuria de a-L găsi pe Hristos Domnul, Cel mort și înviat, de la Care învățăm adevărata iubire care aduce pace sufletelor noastre.