Despre sinceritate
publicat in Varia pe 8 Ianuarie 2014, 04:14
„Nu există decât un om cu adevărat bogat: cel care se poate dărui în întregime. Dăruirea nu este o acțiune, o obligație. Ea apare de la sine ca efect natural și spontan al iubirii. În lipsa iubirii nici nu te gândești că ai putea să te dăruiești. Dumnezeu dăruiește celor ce dăruiesc. Dumnezeu Se dăruiește celor ce se dăruiesc tocmai pentru că Dumnezeu este Iubire. Drumul până acolo este lung, iar una din stațiile obligatorii e aceea de a nu-ți face singur dreptate."[1]
Omul nu se poate dărui în mod autentic și adevărat nici lui Dumnezeu și nici aproapelui fără această sinceritate. Åži ce este sinceritatea? Dumnezeu spune despre Sine că este Cuvântul. În același timp, însă, Dumnezeu mai este și Persoană și Adevăr. Dacă Persoana Supremă este Cuvânt, atunci „ceea ce Ea grăiește se grăiește pe ea Însăși în adevăr"[2]. Cu alte cuvinte, ceea ce grăiește Ea este adevărul în persoană. „Eu sunt Adevărul"[3] și „Cuvântul Meu este Adevărul"[4]. Sinceritatea, deci, nu poate fi legată decât de adevăr. Nu poți nici minți sincer și nici vicleni cu sinceritate. Sunt termeni total incompatibili.
La fel și în cazul omului: când acesta grăiește, se grăiește pe sine însuși, iar roadele lui nu pot fi decât conforme cu persoana în sine: „Ori spuneți că pomul este bun și rodul lui e bun, ori spuneți că pomul e rău și rodul lui e rău, căci după roadă se cunoaște pomul... Căci din prisosul inimii grăiește gura"[5].
„Roadele" acestea pot influența nu numai viața noastră și a celor din jur în mod pozitiv sau negativ, în funcție de calitatea lor, ci ele ne pot „rodi" sau nu chiar mântuirea fiecăruia dintre noi. Dacă Adam ar fi fost sincer și și-ar fi asumat greșeala în fața lui Dumnezeu pentru neascultarea sa, poate că istoria mântuirii neamului omenesc ar fi fost alta. Răspunsul lui Adam, însă, este unul de neasumare și de nerecunoaștere a faptei sale. El nu asumă nimic și vina o dă mai departe Evei, iar Eva, la rândul ei, aruncă vina pe șarpe. La fel jertfele lui Cain și Abel: ele nu sunt decât o imagine exterioară a jertfei inimii lor: una este primită, cealaltă nu. După cum le-a fost inima, așa le-a fost și jertfa.[6]
„A da ție Domnul după inima ta"[7] nu vine decât să întărească afirmația că binecuvântarea lui Dumnezeu sau lipsa acesteia e în funcție de cum îți este inima: sinceră sau nu. „Pierde-vei pe toți cei ce grăiesc minciuna; pe ucigaș și pe viclean îl urăște Domnul"[8], mai spune psalmistul David. A nu fi sincer poate fi echivalat la fel de bine cu păcatul furtului, deși aș zice că este mult mai grav decât acesta din urmă, pentru că „paguba" pricinuită este mult mai mare și mai dureroasă, întrucât ea atinge ființa omului în tot ceea ce are mai profund: ți se fură încrederea, ți se fură iubirea, ba chiar timpul. A invoca însă suferința și vulnerabilitatea la care te poate expune sinceritatea ca motiv de eschivare în a nu fi sincer cu tine însuți, cu Dumnezeu și cu oamenii nu are niciun suport duhovnicesc, ci, mai mult, acest lucru este o dovadă de lașitate. Sinceritatea presupune în primul rând curaj: „Fără curaj viața nu este decât un surogat de viață. Fără curaj, cum te-ai putea abandona? Riscurile își au propria frumusețe. Transformările radicale se produc când ai pătruns într-o dimensiune fără să calculezi nimic!! Când pornești pe o cale, nu trebuie să fii perfect pregătit, ci trebuie să ai curaj. Oricum mintea îți va spune întotdeauna că nu ești încă pregătit. La polul opus curajului, luptei duhovnicești, se află păcatul ce amestecă îndrăzneala cu lașitatea. În el îndrăznim cu insolență și capitulăm cu josnicie"[9].
De aceea, în viață lucrurile trebuie asumate și atunci când ele sunt „nedrepte", așa cum Dumnezeu a asumat toată nedreptatea făcută Lui de către om: „Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor. Chinuit a fost, dar S-a supus și nu Åži-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere s-a adus și ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, așa nu Åži-a deschis gura Sa"[10]. Nedreptatea asumată în Dumnezeu dă noblețe sufletului omenesc. Omul, încercând să se îndreptățească pe sine, nu face decât să se chinuiască. Asumând, își pune încrederea în Dumnezeu și în ajutorul Lui, și așa se odihnește. Suferința se dizolvă astfel în adâncul bunătății, iubirii și purtării de grijă a lui Dumnezeu: „Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întărește"[11]. „Păzește întotdeauna pe Dumnezeu în duhul tău", ne îndeamnă Filocalia, „rugându-te pentru orice lucru și pășește cu hotărâre pe căile tale. Nu căuta să placi oamenilor și vei primi harul lui Dumnezeu. Căci cei ce caută să placă oamenilor sunt străini de Dumnezeu și Duhul lui Dumnezeu nu este în ei. Să ai Duhul lui Dumnezeu și El te va învăța toate precum e drept, căci fără El nu poți izbuti ceva cum se cuvine"[12]. Sinceritatea înlesnește omului vederea păcatelor sale proprii și acesta este un lucru mai mare decât a învia morții[13]. „A-ți vedea păcatele", spune Părintele Stăniloae, „nu înseamnă să stai să socotești orice călcare de poruncă, ci să te simți sufocat, înecat, pierdut și zbătân- du-te zadarnic în această pierzanie, să înțelegi că ai trădat Iubirea și să te disprețuiești pe tine însuți"[14]. Orice asumare în Dumnezeu crește Chipul de Fiu din noi, care este Chipul Iubirii. Åži spre aceasta suntem și chemați: să devenim fii vrednici ai lui Dumnezeu, să ne umplem de chipul iubirii vieții dumnezeiești. Pentru că scopul final al luptei duhovnicești nu este altul decât dialogul în iubire cu Dumnezeu, iar acesta nu este posibil fără sinceritate.
Note: