Sfântul Sava ÅŸi naÅŸterea Bisericii sârbilor

I. PrinÅ£ul Åžtefan ÅŸi fiul său Sava: cei doi mari sfinÅ£i părinÅ£i ai Serbiei

Primul dintre aceste personaje a fost marele jupân Åžtefan Nemania, fondatorul dinastiei Nemanizilor, din principatul Raška, care a constituit nucleul statului sârb medieval. Fiul cel mic al acestuia, Raštko, la numai 18 ani a părăsit în taină curtea tatălui său pentru a se duce pe Sfântul Munte Athos, unde s-a călugărit cu numele de Sava la mănăstirea Sfântul Pantelimon a ruÅŸilor. După ce a încercat să-l înduplece pe fiul său să se întoarcă, bătrânul prinÅ£ Nemania, mare om de stat ÅŸi războinic temut, a sfârÅŸit prin a abdica de la tron la 1196, pentru a se retrage el însuÅŸi alături de Sava pe Sfântul Munte. El a devenit mai întâi monah cu numele Simeon la mănăstirea Studenica, ctitoria sa, apoi a ajuns în Sfântul Munte. Aici tatăl ÅŸi fiul au fondat împreună o mare mănăstire, Hilandar, care va deveni un centru al culturii ÅŸi spiritualităÅ£ii sârbe, dar ÅŸi slave în general. Ca monah, bătrânul prinÅ£ a dus o viaÅ£ă sfântă, după moarte trupul său izvorând mir (el este deosebit de cinstit în Serbia ca Sfântul Simeon izvorâtorul de mir - Mirotočivy). ÎnÅ£elegând importanÅ£a acestui sfânt pentru poporul sârb, la 1207 Sava s-a întors în Å£ară aducând trupul sfântului Simeon, care a fost aÅŸezat la mănăstirea Studenica, devenit un loc sacru al tuturor sârbilor.

II. NaÅŸterea Bisericii autocefale sârbe

Cu acest eveniment începe lucrarea istorică a lui Sava, una dintre personalităÅ£ile cele mai marcante ale secolului al XIII-lea, atât pentru statul ÅŸi Biserica Serbiei, cât ÅŸi pentru întreaga Biserică ortodoxă, al cărei sfânt mult venerat va deveni. AÅŸezat în fruntea mănăstirii Studenica, sfântul Sava a început prin a-i împăca pe cei doi fraÅ£i ai săi, prinÅ£ii Åžtefan ÅŸi Vukan, rivali pentru întâietate. Vukan se aliase cu regele Ungariei ÅŸi acceptase autoritatea Romei, papa câÅŸtigand mult teren în contextul avansării cruciaÅ£ilor latini asupra BizanÅ£ului. În schimb Åžtefan, urmaÅŸul legitim al bătrânului Nemania, primise de la Constantinopol înaltul titlu de sebastocrator ÅŸi se căsătorise cu Eudoxia, fiica împăratului bizantin Alexis al III-lea Angelos. Sub presiunea fratelui catolic ÅŸi a aliaÅ£ilor săi, prinÅ£ul Åžtefan a fost nevoit să o repudieze pe soÅ£ia sa bizantină ÅŸi să se căsătorească cu o nepoată a marelui doge al VeneÅ£iei, Dandolo, biruitor asupra Constantinopolului la 1204. ÎncercuiÅ£i, Åžtefan ÅŸi Sava au trebuit să-i scrie papei Honorius al III-lea pentru a cere coroana regală din mâinile sale, ceea ce papa a admis imediat, trimiÅ£ând un cardinal care l-a uns pe Åžtefan rege cu titlul de „Întâiul încoronat” al sârbilor (1217), ceea ce însemna o recunoaÅŸtere politică în sânul creÅŸtinătăÅ£ii occidentale. În curând însă papa va fi decepÅ£ionat de consecinÅ£ele acestui act, întrucât cei doi fraÅ£i nu doreau nicidecum trecerea la catolicism, ci doar o acoperire strategică din partea Romei ca putere lumească ce domina scena politică după înfrângerea BizanÅ£ului. De fapt, sfântul Sava, cu susÅ£inere de la regele Åžtefan ÅŸi de la Muntele Athos, nu a făcut decât să întărească ortodoxia bisericii tânărului stat. Această dublă atitudine faÅ£ă de Roma nu surprinde în contextul epocii, în care Biserica ortodoxă devenise în mare parte prizoniera latinilor, dar se lupta pentru a nu ceda presiunilor de a părăsi dreapta credinÅ£ă.

Următorul pas în acÅ£iunea deosebit de înÅ£eleaptă ÅŸi de diplomată a sfântului Sava a fost obÅ£inerea autocefaliei Bisericii sârbilor din partea împăratului bizantin instalat la Niceea, Teodor I Lascaris, ÅŸi a patriarhului Manuel. La 1219 sfântul Sava era înscăunat „arhiepiscop autocefal”. Desemnând la început un episcop independent de un mitropolit al locului, titlul de arhiepiscop a fost folosit într-o diversitate de situaÅ£ii la sfârÅŸitul perioadei bizantine. Exista un arhiepiscop la Ohrid, în Macedonia, sau la Novgorod, în Rusia, moÅŸtenitori ai unor situaÅ£ii politice ÅŸi canonice speciale. Însă arhiepiscopia sfântului Sava beneficia de o totală independenÅ£ă faÅ£ă de patriarhul din Constantinopol (transferat la Niceea) ÅŸi avea autoritate asupra tuturor episcopilor din Å£ară. De fapt se obÅ£inuse un titlu echivalent cu cel de patriarh; singura obligaÅ£ie faÅ£ă de Patriarhia ecumenică era cea de a-l pomeni pe patriarh la sfânta Liturghie.

Mai rămânea o problemă canonică ÅŸi politică legată de situaÅ£ia inedită creată după cucerirea Constantinopolului de către latini la 1204. În contextul fărâmiÅ£ării teritoriale a Imperiului bizantin, mai mulÅ£i succesori îÅŸi disputau legitimitatea imperială. Primul dintre aceÅŸtia, Teodor Lascaris, ginerele împăratului Alexis al III-lea, sprijinit de o mare parte a elitelor ÅŸi a clerului din Constantinopol, se instalase în cetatea Niceea, unde fusese încoronat împărat. Tot din familia imperială, Mihai ÅŸi mai apoi Teodor Angelos stăpâneau în regiunea Epirului, revendicând legitimitatea imperială. Episcopia din regiunea Raška, unde stăpâneau urmaÅŸii lui Nemania, depindea de Arhiepiscopia de la Ohrid, condusă de arhiepiscopul Demetrios, aliat al despotului Epirului Teodor Angelos. Arhiepiscopul Ohridei a contestat deci canonicitatea noii arhiepiscopii obÅ£inute de sfântul Sava pe motiv că el nu fusese consultat ÅŸi a pus în discuÅ£ie legitimitatea autorităÅ£ilor de la Niceea. Însă evoluÅ£ia politică a fost favorabilă împăratului ÅŸi Patriarhiei de la Niceea, care ÅŸi-au întărit poziÅ£ia prin chiar politica de recunoaÅŸtere a autocefaliei popoarelor slave din Balcani (mai târziu, la 1235, va fi recunoscută ÅŸi Patriarhia bulgară de la Târnovo, care exista deja de facto).

Considerînd că ÅŸi-a împlinit lucrarea sa ca ierarh, la 1234 sfântul Sava s-a retras din scaunul arhiepiscopal. După moartea sa la 1236, la Târnovo, trupul său a fost adus în Serbia, venerat cu deosebită cinste la mănăstirea Mileševa .

III. RecunoaÅŸterea Patriarhiei sârbe ÅŸi vicisitudinile stăpânirii turceÅŸti

Serbia s-a întărit ÅŸi s-a extins în Macedonia ÅŸi nordul Greciei sub conducerea lui Åžtefan Miliutin (1282-1321) ÅŸi mai ales a marelui Åžtefan DuÅŸan (1331-1355). Acesta din urmă, dominând Peninsula balcanică, a nutrit ÅŸi el visul de a fi încoronat la Constantinopol ca împărat roman, asemenea Å£arului Simeon al bulgarilor în secolul al X-lea. Ridicând Arhiepiscopia de la Peć la rangul de „patriarhie a sârbilor ÅŸi a grecilor”, el a fost încoronat împărat la 1346 de către patriarhul nou instalat de el. Este momentul de maximă afirmare a statului ÅŸi a Bisericii sârbilor. La început Patriarhia sârbilor a fost contestată de Constantinopol, care însă a sfârÅŸit prin a ridica anatema în vremea patriarhului ecumenic Filoteu, care l-a recunoscut pe patriarhul de la Peć, Sava al IV-lea, ca patriarh al Serbiei.

După moartea Å£arului DuÅŸan imperiul fondat de el s-a împărÅ£it în mai multe principate autonome. Din ce în ce mai ameninÅ£ată de avasarea turcilor, existenÅ£a autonomă a sârbilor a luat sfârÅŸit după faimoasa bătălie de la Kosovo Polje (Câmpia Mierlei) din 1389, în urma căreia sultanul Baiazid l-a executat pe prinÅ£ul Lazăr împreună cu nobilii sârbi, pomeniÅ£i până azi ca eroi martiri. În vremea sultanului Soliman Magnificul Patriarhia sârbească de la Peć a fost reconstituită (1557), jucând un rol fundamental în păstrarea identităÅ£ii poporului sârb. Datorită implicării în numeroase revolte împotriva stăpânirii turceÅŸti, Patriarhia de la Peć a fost suprimată la 1766, Biserica sârbilor fiind ulterior condusă de episcopi greci în ascultarea patriarhului de la Constantinopol. O mare parte a clerului împreună cu ierarhii au emigrat în Imperiul Habsburgic, unde a funcÅ£ionat Mitropolia de la Karlowitz, importantă ÅŸi pentru istoria Bisericii românilor din Transilvania. De abia în secolul al XIX-lea, după dobândirea independenÅ£ei Serbiei, autocefalia Bisericii sârbe va fi din nou recunoscută în 1879, iar Patriarhia în 1920.

Ioana Georgescu-Tănase

Bibliografie:

Jean Meyendorff, Aristeides Papadakis, L’Orient chrétien et l’essor de la papauté, Paris, Cerf, 2001
Stelian Brezeanu, Imperiu universal ÅŸi monarhie naÅ£ională în Europa creÅŸtină, BucureÅŸti, Meronia, 2005