Despre diferitele chipuri de a ne purta crucea (II)

Cu ceva vreme în urmă, vizitând Anglia, am fost la mănăstirea Părintelui Sofronie, de fericită pomenire. Am avut privilegiul să o întâlnesc la biserică pe C, o tânără al cărei des­tin era remarcabil prin faptul că fusese aleasă de Dumnezeu, ÅŸi tragic în ochii oamenilor. La biserică, adică la rugăciunea comunitară, nu o vedeam decât de departe.

Am aflat despre ea mai ales datorită părintelui ei duhovnicesc. Trecuse prin multe ÅŸe­dinÅ£e de radioterapie în Statele Unite pentru cancer la sân, tratament care-i provocase du­reri îngrozitoare. A fost apoi trecută la chimioterapie. Când tumoarea a dispărut, medicii au fost uimiÅ£i de rezultat, considerând-o vindecată.

SfinÅ£ii PărinÅ£i spun că ascultarea este mai importantă decât rugăciunea. Supunerea pro­priei voinÅ£e altcuiva ajută să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu. Această asceză care răstigneÅŸ­te mândria dă naÅŸtere la har dincolo de orice nădejde. C. era copleÅŸită, căci se supusese tratementelor din tot sufletul, cu toată credinÅ£a ÅŸi cu o acceptare desăvârÅŸită: la spital, din­colo de ÅŸedinÅ£ele de terapie, C. uimea prin surâsul ei, chiar prin bucuria pe care o răspân­dea. Într-o zi chiar a adus o păpuÅŸă unei bolnave.

„Lumina ei strălucea înaintea oameni­lor”. Medicii erau atât de uimiÅ£i, încât i-au propus să apară la televiziune într-o emisi­une dedicată bolnavilor de cancer. Tot din ascultare, ea a sunat la mănăstire. Părintele stareÅ£ a strigat, „Nu, niciodată, altfel o sa piardă harul!”. Este o lege duhovnicească. AÅŸadar, C. nu se duse.

BineînÅ£eles, pentru ea se ruga toată Parohia, ÅŸi Părintele Sofronie îi făcuse rugă­ciuni. Spunea cu vocea lui cea blândă, „C. consideră că vindecarea-i vine de la rugă­ciunea mea” ca o constatare, dar fără să-i dea prea multă importanÅ£ă. Părintele avea obi­ceiul să spună, „Eu nu exist!”. AÅŸa era dra­gostea ÅŸi smerenia StareÅ£ului.

Din păcate, boala a recidivat. Atunci, Părintele Sofronie, cu voce gravă, îi reco­mandă lui C. „să meargă către Dumnezeu” ÅŸi a adăugat „Câtă vreme sufletul îl simte pe Mântuitorul, este izbăvit. Spune-i Domnului, «Al tău sunt eu, scapă-mă»” (Ps. 118, 94). Cuvântul era simplu, dar strângea în el ani lumină care trebuiau străbătuÅ£i într-o scur­tă călătorie pământească.

Într-adevăr, C. luă acest Cuvânt ad-litteram, plină de entuziasm ÅŸi inspiraÅ£ie. Din momentul acela, C. a urmat o ascultare im­presionantă pentru cineva atât de tânăr ÅŸi mirean.

Fiindcă vroia să meargă către Mântui­torul, îÅŸi propuse să nu mai folosească tra­tamentele obiÅŸnuite ale medicilor.... Dar mai era ÅŸi familia ei.

C. avea 33 de ani, era necăsătorită. Părintele stareÅ£ o sfătuia să facă ce dorea mama ei.. .ÅŸi ce doreÅŸte o mamă în afară de vindecarea pruncului ei ori cel puÅ£in pre­lungirea vieÅ£ii acestuia?

Deci, C. ascultă de mama ei care o duse la Ierusalim să consulte un mare chirurg în­rudit cu ei. înainte de a pleca, ceru Părintelui său duhovnicesc să se roage „să nu vadă spi­talul decât de departe” ÅŸi aÅŸa s-a întâmplat fără doar ÅŸi poate. Răspunsul la întrebarea dacă putea să se aÅŸtepte la orice, la moarte inclusiv, i-a venit din partea chirurgului care i-a spus deschis că medicina nu putea să facă nimic pentru ea. A fost uimit de curajul ei, căci cancerul îi cuprinsese tot corpul. I-a propus să încerce o intervenÅ£ie specială, însă fără a-i garanta nimic, ÅŸi i-a recomandat să meargă mai înainte să se roage la Sfântul Mormânt ca să afle voia lui Dumnezeu. Plină de entuziasm că are posibilitatea „să nu vadă spitalul decăt de departe”, C. ajun­se la mormânt ÅŸi-l imploră pe Mântuitor să-i ia sufletul, ÅŸi fu convinsă în sinea sa că nu trebuia sa facă nimic.

În perioada bolii, se întâmpla să rămână în biserică după slujbă sperând că Dumnezeu va veni să o ia. într-o zi adormi în biserică ÅŸi fu foarte surprinsă când a trezit-o familia ei care venea să o ia, căci nădăjduia să deschi­dă ochii în sfârÅŸit în lumea cerului.

Atât de mare era dorinÅ£a de a ajunge la Dumnezeu. Era încredinÅ£ată că o să-L întâl­nească ÅŸi o găseam vorbind ca să spunem aÅŸa „cu trup ÅŸi suflet” despre moarte sau des­pre ideea de a „muri¹”.

În avântul tinereÅ£ii ei, nu vedea decât această perspectivă.

Apoi au venit săptămânile dinaintea sfâr­ÅŸitului. întregul corp i se umfla. Am văzut o fotografie în care era transfigurată de un su­râs care mergea mult mai departe decât su­râsul... Părintele ei duhovnicesc îmi expli­ca: „Iată expresia celui care se lasă cu totul în voia lui Dumnezeu". Nicio luptă, nicio rezistenÅ£ă. Doar pacea în aÅŸteptarea Celui Preaiubit.

DeÅŸi trăia în perspectiva unei alte vieÅ£i, aprecia încă, fiind în plină tinereÅ£e, toate bu­curiile trecătoare pe care acest pământ le poa­te da. De fapt, C. începuse să trăiască înge­reÅŸte. De exemplu vroia să revadă înflorirea iasomiei înainte să plece. sora ei i-a adus un fir, un boboc, într-o după amiază. Dorea să guste încă o dată cireÅŸele: un vânzător, într-un mod cu totul neprevăzut, oferi mamei sale o sacoÅŸă cu cireÅŸe, primele culese pe care tocmai le primise - era începutul lunii mai - ÅŸi aÅŸa mai departe. Iată lucruri care pot părea copilăreÅŸti, dar Cel Ce-ÅŸi urmează zidirea cu cea mai mare atenÅ£ie, în gingăÅŸia Iubirii Sale, împlineÅŸte ÅŸi astfel de dorinÅ£e!

C. totuÅŸi trebuia să se confrunte cu rea­litatea, cea a plecării ei din această lume. Nu i-a fost teamă să meargă să comande un coÅŸ­ciug alb ÅŸi să hotărască locul unde avea să fie îngropată, alături de mătuÅŸa ei. Apoi a venit ÅŸi clipa în care a trebuit să fie dusă la spital. O tumoare uriaÅŸă îi scotea ochiul din orbită.

Era lucidă ÅŸi atentă, mereu în legătură cu Părintele ei duhovnicesc pe care-l putea suna în orice clipă la mânăstire în Anglia. Aceasta era binecuvântarea pe care Părintele stareÅ£ o dăduse celei ce-l urma pas cu pas pe drumul crucii, însă mereu având în minte naÅŸterea la viaÅ£a cea adevărată.

Într-adevăr, privilegiul lui C. era că Părintele dăduse naÅŸtere ipostasului² ei, – lucrarea oricărui părinte duhovnic demn de acest nume – prin lucrarea crucii celei „dă­tătoare de viaÅ£ă"

În ultimul moment, ea a rugat pe cei din jur să o ducă de la spital acasă... pusă în si­criul ei. Åži-a dat sufletul când a ajuns acasă în mijlocul familiei.

În timpul citirii Psaltirii, faÅ£a ei se destindea puÅ£in câte puÅ£in – ochiul îi intra în orbită – masca suferinÅ£ei făcea loc unei feÅ£e de icoană de cea mai pură frumuseÅ£e, măr­turisind naÅŸterea strălucitoare la Cer. Am o fotografie cu acest chip.

Slavă lui Dumnezeu Care răspunde ce­lor ce sunt cu El ÅŸi dă semne prevestitoare despre înviere trupurilor desfigurate de boa­lă, oricât de monstruoasă ar fi.