O bătrână cu tenişii sparţi şi hainele peticite
azi-dimineaţă pe o bancă stătea
cu o bancnotă în mâna ridicată de parcă
n-ar fi voit să ceară,
ci să dea...
când i-am desfăcut degetele ca să-i pun un ban mi s-a umplut inima de stele: palma ei firavă avea căldura mâinii mamei mele...
mi-am amintit atunci de toamna nesfârşită din care căutând scăpare L-am văzut pe Hristos: pe crucea bisericii cu mâinile, gleznele şi coastele sparte cu toată făptura deschisă până la os...
şi când cu şoapte înfrigurate mi-am strâns sufletul la sânul Său
trupul Lui avea căldura copilăriei mele: neştiutei iubiri a
Tatălui meu...

Marius Iordăchioaia, Orfanul

Liniştirea e bună, căci omul chibzuit îşi păstrează împăcarea şi seninătatea (Proverbe XXI, 12). Dar află că, atunci când plănuieşte cineva să se reculeagă, înda­tă vine vrăjmaşul şi îi îngreunează sufletul cu urât, descurajare şi gânduri. Îi îngreunează şi trupul cu boli, slăbiciune, cu vlăguirea genun­chilor şi a tuturor mădularelor şi secătuieşte puterea sufletului şi a trupului. Atunci spune „sunt istovit şi nu izbutesc să-mi fac rugăciu­nile". Dar dacă priveghem, toate acestea se ri­sipesc.

Era un monah pe care, când începea să-şi facă pravila, îl apucau friguri, fierbinţeală, du­reri de cap. Atunci îşi zicea: m-am îmbolnăvit şi poate mor; să mă scol înainte de a muri şi să-mi fac rugăciunea. Şi cu gândul acesta se si­lea pe sine şi îşi făcea canonul. Şi când înceta rugăciunea, înceta şi fierbinţeala. Şi iarăşi, chib­zuind aşa, se împotrivea, şi-şi făcea rugăciu­nea, şi învingea gândul.

Patericul egiptean, Maica Theodora

Vine o vreme - şi ea vine o singură dată - când eşti invitat la o altă „nun­tă" decât cele obişnuite, când grija judecăţii finale prevalează asupra trebăluielii prin ograda proprie, când e preferabil să fii dur cu deprinderile şi înclinaţiile care te confiscă în mod obişnuit, pentru a reintra în dialog cu reperele, uitate de regulă, ale nevoii tale de eternitate.

Şi, dacă atunci când vine o asemenea vre­me găseşti o sumedenie de „scuze" pentru a te deroba, nu trebuie să te mire că intră de în­dată în joc elementele lui „prea târziu". „Invitaţia" se suspendă, uşile se închid. În loc să pătrunzi în „sala de mese”, rămâi într-o sală a aşteptării fără termen, a exteriorităţii indefini­te. Dar rămâi acolo unde ai alessă rămâi. Nu „gazda” te-a exclus, ci propria ta decizie. Cu alte cuvinte, pierzi pe mâna ta, dislocat de o încăpăţânată self-help agenda,în care securitatea per­sonală şi cea familială îţi epuizează toate resursele. Te iroseşti în efortul de a (te) agonisi şi îţi pierzi identitatea în efortul de a o consolida în datele ei contingente.

Andrei Pleşu, Parabolele lui Iisus

Iubeşte liniştea şi singurătatea (isihia) cel ce nu se împătimeşte de lucrurile lumii. Iubeş­te pe toţi oamenii cel ce nu iubeşte nimic omenesc. Şi are cunoştinţa lui Dumnezeu şi a celor dumnezeieşti cel ce nu se sminteşte de cineva, fie că greşeşte, fie că nutreşte gân­duri bănuitoare. (37)

Mintea celui iubitor de Dumnezeu nu luptă împotriva lucrurilor, nici împotriva înţelesu­rilor acestora, ci împotriva patimilor împletite cu înţelesurile. De pildă, nu luptă împotriva fe­meii, nici împotriva celui ce l-a supărat, nici împotriva chipurilor acestora, ci împotriva pati­milor împletite cu ele. (40)

Dumnezeu, Cel supraplin, n-a adus cele create la existenţă fiindcă avea lipsă de ceva, ci ca acestea să se bucure împărtăşindu-se de El pe măsura şi pe potriva lor, iar El să se veselească de lucrurile Sale, văzându-le pe ele veselindu-se şi săturându-se fără săturare de Cel de care nu se pot sătura. (46)

Sf. Maxim Mărturisitorul, A treia sută a capetelor despre dragoste