De veghe în lanul de grâu

Potrivit parabolei semănătorului¹, bi­nele se prinde, încolțește și dă roadă „înzecit, însutit"² acolo unde a găsit pământ bun. Sămânța poate să fie ea bună, dar dacă nu are pe ce să rodească, ea nu folosește la nimic. La fel și cele bune din viața noastră, ele pot fi adesea ratate, nesesizate pe un fond de indisponibilitate, de indiferență, de ego­ism etc. Si atunci, ce o face de fapt pe ea, să­mânța, să rodească, știut fiind că firea omului e „plecată spre cele rele din tinerețile lui"³, iar Bun nu este decât Dumnezeu⁴? Silirea firii, aș spune. Cred că cele bune din viața unui om se întâmplă atunci când și omul are o deschide­re spre ele, nu neapărat în sensul de „bine faci, bine găsești", ci mă refer tocmai la această si- lire a firii spre cele bune. A sluji lui Dumne­zeu în sinceritatea inimii înseamnă, printre al­tele, și a te face disponibil pentru El în toată vremea și-n tot locul. Este vorba despre acel „iată-mă, Doamne"⁵ sau „vorbește, Doamne, că robul Tău ascultă"⁶. Åži-n funcție de această disponibilitate, și Dumnezeu lucrează cu fie­care la măsura lui, dându-i astfel posibilitatea, prilejul de a spori în harul Lui. Domnul Însuși promite „De veți vrea și de Mă veți asculta, bunătățile pământului veți mânca"⁷, pentru că toate sunt de la Dumnezeu, El fiind Dătătorul bunătăților – și al celor cerești, și al celor pă­mântești – pentru cei ce-I slujesc Lui. O ches­tiune de alegere, până la urmă.

Tabăra de tradiție și spiritualitate ortodo­xă organizată anul acesta la Bușteni și care a adunat aproximativ 140 de copii cu vârste cu­prinse între 6 și 17 ani nu este altceva decât o mărturie clară a acestei disponibilități a omu­lui spre cele bune. Nu am putut să nu asemu­iesc toată această adunare de copii cu lanul de grâu al lui Dumnezeu, asupra căruia trebuie să veghezi, de care trebuie să te îngrijești pen­tru ca în el să nu crească neghina sau pentru ca semințele de neghină să nu dea rod, ci să se estompeze pentru a face loc grâului să creas­că. Ceea ce oferă acest gen de tabără nu sunt numai niște ateliere în care copiii își pot des­coperi anumite daruri (unii descoperă că sunt talentați la pictură, sau la muzică, sau la dans), ci învață ca toate aceste lucruri firești din via­ța noastră de zi cu zi să le împletească cu ru­găciunea, care nu este altceva decât prezența lui Dumnezeu în viața noastră. Creștinismul este firescul omului, întrucât nu suntem nu­mai trup, ci și suflet, nu suntem numai trecă­tori în această lume, și deci muritori, ci și ne­muritori. A învăța să fii cu Dumnezeu în viața de zi cu zi este a învăța să fii într-un firesc. Adam, când vorbea cu Dumnezeu în Rai⁸ și se bucura de prezența Lui în mod permanent, era într-un firesc. El nu avea nevoie să facă eforturi suplimentare (metanii, privegheri, posturi) ca să ajungă să stea de vorbă cu Dumnezeu și nici nu considera acest lucru ca fiind ceva ieșit din comun, ba chiar o minune. Creștinismul nu este altceva decât întoarce­rea la acest firesc al lui Adam – Hristos, Noul Adam, fiindu-ne Calea⁹. Veghetori la această lucrare au fost ierarhii, părinții slujitori, ani­matorii, toți împreună slujitori în lucrarea lui Dumnezeu. Roadele acestei lucrări, bineînțe­les, se vor vedea în timp. Nădăjduim ca toți acești copii din grâne să se prefacă în pâine și în hrană, la rândul lor, pentru cei ce vor veni, asemenea pâinii lui Hristos, Care se împarte și niciodată nu Se sfârșește.

Note: