Cine se va înălÅ£a pe sine se va smeri, Åži cine se va smeri pe sine se va înălÅ£a (Matei 23, 12) (II)

Păcatul lui Adam ÅŸi al femeii lui este, înainte de toate, păcatul mândriei, căci ei au pus propria lor voinÅ£ă deasupra voinÅ£ei lui Dumnezeu ÅŸi s-au lăsat ademeniÅ£i de făgă- duiala mincinoasă a ÅŸarpelui: „VeÅ£i fi ca Dumnezeu” (Facerea 3, 5): „Mândria este principiul păcatului, care cuprinde toate for­mele pe care le poate lua răul: îngâmfarea, sla­va deÅŸartă, setea de putere, împietrirea inimii, cruzimea, indiferenÅ£a faÅ£ă de suferinÅ£ele aproa­pelui; tendinÅ£a de a se lăsa pradă visării, ima­ginaÅ£ia neînfrânată; îngrijorarea, deznădej­dea, ura; invidia, complexe de inferioritate ÅŸi uneori accese de desfrânare trupească; mistu­itoare frământare lăuntrică, nesupunere, tea­mă de moarte sau, dimpotrivă, dorinÅ£a de a-ÅŸi pune capăt vieÅ£ii, iar în cele din urmă, ÅŸi nu rareori, demenÅ£ă totală. Acestea sunt trăsătu­rile distinctive ale duhului diavolesc” (Sf. Siluan, op. cit., „Încercări duhovniceÅŸti”).

Caracteristicile omului căzut în pute­rea necuratului sunt ÅŸi trăsăturile distincti­ve ale omenirii moderne, care reproduce păcatul lui Adam la scară colectivă ÅŸi mon­dială, astfel încât nu mai facem nicio dife­renÅ£ă între omul căzut în păcat ÅŸi omul pur ÅŸi simplu, însăÅŸi noÅ£iunea de păcat fiind su­primată din vocabularul omului modern. În lumea de azi, nimeni nu se mai teme de păcat ÅŸi nimeni nu mai luptă împotriva lui, dimpotrivă, „păcatul a devenit modă” (pr. Paisie Aghioritul), aÅŸa încât ni se pare cât se poate de normal să cădem în păcatul lui Adam cât e ziua de lungă, fără măcar să ne mai dăm seama. Căci păcatul mândriei este permanent prezent în toate împrejurările vieÅ£ii de zi cu zi. Toate gândurile, ideile, do­rinÅ£ele, faptele noastre ÅŸi, în ultimă instan­Å£ă, întreaga noastră existenÅ£ă gravitează, precum asteroizii ÅŸi planetele, în jurul pro­priei noastre voinÅ£e, care constituie centrul universului nostru mental. Tribunalul meu interior devine astfel instanÅ£a supremă care îÅŸi impune legile, judecăÅ£ile ÅŸi verdictele lu­mii întregi, în funcÅ£ie de ideile, gusturile ÅŸi preferinÅ£ele mele: într-un cuvânt, în func­Å£ie de ce îmi place sau nu. Astfel încât vo­inÅ£a mea personală se substituie ÅŸi se opu­ne în permanenÅ£ă voinÅ£ei lui Dumnezeu, Care, din pricini ÅŸtiute numai de El, a făcut ca lucrurile să fie aÅŸa cum sunt ÅŸi nu întot­deauna aÅŸa cum aÅŸ vrea eu. De fiecare dată când mă revolt împotriva unui anume as­pect al lumii, al vieÅ£ii sau al societăÅ£ii care îmi displace sau mi se pare nedrept, mă re­volt împotriva voinÅ£ei lui Dumnezeu. Iar această opoziÅ£ie este un mod de a afirma că judecata mea e mai înÅ£eleaptă ÅŸi mai dreap­tă decât cea a Tatălui ceresc – altfel spus, eu devin propriul meu dumnezeu. Astfel încât omul care judecă orice lucru sau per­soană în funcÅ£ie de ideile lui ÅŸi de ceea ce îi place sau nu – ÅŸi noi toÅ£i suntem acel om – reproduce în permanenÅ£ă păcatul lui Adam, care a voit să fie egalul lui Dumnezeu, ho­tărând după placul lui ce e bine ÅŸi ce e rău. Prin urmare, orice voinÅ£ă care nu vine de la Dumnezeu este rea, orice judecată care se substituie judecăÅ£ii lui Dumnezeu este greÅŸită. Toate adevărurile ÅŸi certitudinile raÅ£iunii omeneÅŸti nu au nicio substanÅ£ă re­ală prin natura lor proprie, dat fiind că sin­gura FiinÅ£ă reală din univers este Dumnezeu ÅŸi că nu există nicio altă realitate în afara Lui.

Atunci când ÅŸtim că „înÅ£elepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 3, 19), smerenia este singura atitudine posibilă, conformă raÅ£iunii ÅŸi ade­vărului: „Fericit este omul care îÅŸi cunoaÅŸte slă­biciunea. (...) Când omul a cunoscut ÅŸi a sim­Å£it propria lui slăbiciune, el îÅŸi Å£ine sufletul în afara mândriei care întunecă cunoaÅŸterea ÅŸi păstrează în sine, ca pe o comoară, paza de sine. (...) Să nu-Å£i laÅŸi inteligenÅ£a să se umfle. Nu te încrede în propriile tale puteri, pentru a nu cădea pradă slăbiciunilor firii. În acest caz, căderea îÅ£i va da în vileag slăbiciunea. Să nu te bizui pe cunoaÅŸterea ta, ca nu cumva vrăj­maÅŸul să afle prilej de a te prinde în mrejele vi­cleniei lui. (...) Nu te lăuda niciodată cu lu­crările tale, ca să nu fii dat de ruÅŸine. Căci Dumnezeu permite să se strice orice lucrare cu care se laudă omul, pen­tru ca el să fie smerit ÅŸi să înveÅ£e smerenia”(Sf. Isaac Sirul, „Cuvântări duhovniceÅŸti”).

Smerenia este sin­gura cale pentru a re­stabili legătura între om ÅŸi Dumnezeu, căci nu­mai cunoscând propriul nostru neant ÅŸi renunÅ£ând la duhul nostru pă­mântesc ÅŸi la voinÅ£a noastră proprie vom putea primi Duhul lui Dumnezeu ÅŸi face vo­inÅ£a Lui. „A renunÅ£a” nu este, de altfel, termenul potrivit, căci renunÅ£a­rea implică ideea de pierdere, de sacrificiu, atribuind o anume valoare lucrului pierdut, în vreme ce, atunci când retezăm voinÅ£a noas­tră proprie, nu pierdem nimic altceva decât cauza suferinÅ£elor ÅŸi nefericirii noastre, tot aÅŸa cum un om bolnav nu poate deveni să­nătos decât „renunÅ£ând” la boală. AÅŸa cum bolnavul trebuie să se supună întru totul voinÅ£ei doctorului, care ÅŸtie mai bine decât el ce trebuie făcut pentru a-i vindeca boala, tot aÅŸa omul molipsit de boala păcatului trebu­ie să se supună cu totul voinÅ£ei lui Dumnezeu. Prin urmare, oricare ar fi suferinÅ£ele ÅŸi încer­cările ce ni se ivesc în cale, trebuie „să credem cu tărie că nicio suferinÅ£ă sau întristare nu poate veni asupra noastră – nici măcar un fir de păr din capul nostru nu poate cădea – fără voia lui Dumnezeu” Căci toate încercările prin care ne este dat să trecem „sunt de fapt doar unelte în mâna lui Dumnezeu. Unelte spre lucrarea mântuirii noastre”(StareÅ£ul Macarie de la Optina, „Scrisori către fiii duhovni­ceÅŸti”). Dat fiind că Dumnezeu „lucrează ne­contenit pentru mântuirea noastră, folosind pentru aceasta atât ceea ce numim fericire, cât si ceea ce numim întristare” (StareÅ£ul Macarie, ibid.),trebuie să ne încredinÅ£ăm cu totul Tatălui ceresc, în toate împrejurările vieÅ£ii noastre: „Dacă renunÅ£i la a te mai călăuzi sin­gur (...) si dacă te lepezi cu totul de voia ta, nu vei mai simÅ£i niciodată întunericul greu al întristării”(StareÅ£ul Leonida de la Optina). Atitudinea noastră în faÅ£a încercărilor ÅŸi su­ferinÅ£elor de orice fel trebuie să fie aceeaÅŸi cu cea a lui Hristos pe Muntele Măslinilor: „Părinte, de voiesti, treacă de la Mine acest pa­har. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă” (Luca 22, 42).

A se încrede în voinÅ£a proprie, care vine din lume ÅŸi ne leagă de această lume, înseam­nă a face legământ cu vrăjmaÅŸul omului, care ne făgăduieÅŸte împărăÅ£ia acestei lumi, dacă ne închinăm lui: „ÅŸi I-a arătat toate împără­Å£iile lumii ÅŸi slava lor. Åži I-a zis Lui: Acestea toate Å¢i le voi da Å¢ie, dacă vei cădea înain­tea mea ÅŸi Te vei închina mie” (Matei 4, 9).

Numai supunându-ne cu totul voinÅ£ei lui Dumnezeu, fără a judeca hotărârile Lui după mintea noastră omenească ÅŸi fără a ne îndoi că tot ce ne trimite Tatăl ceresc nu poate fi decât spre binele nostru, vom pu­tea regăsi neprihănirea ÅŸi credinÅ£a deplină în Dumnezeu a omului dinainte de păcat. Smerenia este aÅŸadar singurul mod de a re­stabili legătura vie ÅŸi permanentă cu

Dumnezeu ÅŸi, în acelaÅŸi timp, cel mai înalt mod de cunoaÅŸtere îngăduit omului, căci este întemeiat pe acest adevăr suprem: Dumnezeu este totul, ÅŸi fără El nu suntem nimic. Atunci când vom fi dobândit smere­nia desăvârÅŸită – care nu este altceva decât credinÅ£a desăvârÅŸită – nu vom mai avea niciun fel de teamă, nici de îngrijorare, căci Îi vom fi încredinÅ£at lui Dumnezeu întreaga noastră persoană ÅŸi întreaga noastră viaÅ£ă: „Omul care se încredinÅ£ează cu totul voinÅ£ei lui Dumnezeu nu se teme de nimic: nici de fur­tună, nici de tâlhari, de nimic. Si orice i s-ar întâmpla, el îsi spune: Acesta este placul lui Dumnezeu. (...) În acestfel putem păstra pa­cea în suflet si în trup. (...) Cea mai cu folos lucrare este de a ne încredinÅ£a voinÅ£ei lui Dumnezeu si de a răbda încercările cu nădej­de” (Sf. Siluan, op cit., „Despre voinÅ£a lui Dumnezeu ÅŸi despre libertate”).

Toate tulburările, spaimele, frământă­rile ÅŸi întristările noastre sunt o manifesta­re a voinÅ£ei proprii – ÅŸi deci a mândriei noas­tre – care se opune voinÅ£ei lui Dumnezeu. Iar leacul care vindecă toate bolile noastre sufleteÅŸti ÅŸi duhovniceÅŸti este smerenia: „Ai căzut din nou în melancolie si deznădejde! Ai uitat oare că aceeasi mână care pedepseste adu­ce si cele mai mari daruri? (...) Când nu suntem în stare să urcăm pe culmile virtuÅ£ii, tot ce ne rămâne de făcut este să coborâm în prăpas­tia smereniei. Smerenia este cel mai sigur mij­locitor înaintea feÅ£ei Domnului. Numai prin smerenie si osteneală cel din urmă va fi cel din­tâi. Deci fii cu bărbăÅ£ie!” (StareÅ£ul Macarie de la Optina, op. cit.).