Au suferit la gândul că poate în veÅŸnicie vor fi despărÅ£iÅ£i de cei din familia lor ÅŸi nu au încetat niciodată să-i poarte în rugăciune. Când copiii au ales o cale fundamental diferită de a lor, unii părinÅ£i au considerat acest lucru un reproÅŸ din partea copiilor, o neacceptare a felului în care au fost crescuÅ£i sau chiar o lipsă de respect ÅŸi, paradoxal, o încălcare a poruncii din Decalog referitoare la cinstirea părinÅ£ilor.

Åži, iată, venind un tânăr la El, I-a zis: Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaÅ£a veÅŸnică? Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţă, păzeÅŸte poruncile. El I-a zis: Care? Iar Iisus a zis: Să nu ucizi, să nu săvârÅŸeÅŸti adulter, să nu furi, să nu mărturiseÅŸti strâmb; CinsteÅŸte pe tatăl tău ÅŸi pe mama ta ÅŸi să iubeÅŸti pe aproapele tău ca pe tine însuÅ£i. Zis-a Lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseÅŸte? (Matei 19,16-20)

Ce legătură ar putea exista între noi ÅŸi acest tânăr? El e bogat, aÅŸa cum cei mai mulÅ£i dintre noi nu suntem. ObiÅŸnuit a poseda o mulÅ£ime de lucruri, vrea să obÅ£ină ÅŸi viaÅ£a veÅŸnică ÅŸi-L întreabă pe Iisus ce are de făcut. Poruncile le păzea...

Iisus i-a zis: Dacă voieÅŸti să fii desăvârÅŸit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor ÅŸi vei avea comoară în cer; după aceea, vino ÅŸi urmează-Mi. Ci, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuÅ£ii. Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor. (Matei 19, 21-23)

Acum i se cere ceva mult mai greu: să renunÅ£e la ceea ce are ÅŸi să-L urmeze pe Hristos. Însă nu găseÅŸte puterea de a face acest lucru... În acest punct începem să ne regăsim ÅŸi noi în el.

Acum câÅ£iva ani, un frate dintr-o mănăstire mi-a atras atenÅ£ia asupra ordinii în care sunt enumerate poruncile în conversaÅ£ia dintre Iisus ÅŸi tânăr: primele patru urmează ordinea din Decalog dar „cinsteÅŸte...” e lăsată ultima, deÅŸi în relatarea proorocului Moise (IeÅŸire 20, 12-16) e înaintea celorlalte. E doar o întâmplare sau ni se transmite ceva? Mai mult, Iisus nu menÅ£ionează poruncile cele mai importante, referitoare la Dumnezeu sau la închinarea la idoli. Oare de ce? În acea epocă nu era ceva obiÅŸnuit ca un tânăr să fie bogat, deci nu e greu de crezut că tânărul nostru moÅŸtenise bogăţia de la părinÅ£ii săi. Grija faţă de această bogăţie făcea parte din cinstirea pe care le-o dădea părinÅ£ilor. Dar acest fel de cinstire îl dusese atât de departe încât îÅŸi făcuse un idol din ceea ce primise de la tatăl său ÅŸi mama sa, idol care era obstacolul din calea relaÅ£iei sale cu Dumnezeu.

Noi... De câte ori nu ni se întâmplă să dăm o importanţă exagerată unora din lucrurile ce le primim de la părinÅ£i? Astfel ele devin o parte integrantă din ceea ce ne-am obiÅŸnuit să considerăm identitatea noastră, chiar partea la care nu vrem să renunţăm nici în ruptul capului, nepăsându-ne că ea poate să-L împiedice pe Hristos să-ÅŸi facă locaÅŸ în sufletele noastre (Ioan 14, 23).

CâÅ£i băieÅ£i nu au fost învăţaÅ£i de taÅ£ii lor „să fie bărbaÅ£i” ÅŸi acum nu sunt în stare să-ÅŸi recunoască greÅŸelile, nici măcar faţă de Dumnezeu? Sau câÅ£i nu au auzit de la părinÅ£i că „în casă cântă întotdeauna cocoÅŸul”, iar acum nu reuÅŸesc să-ÅŸi stăpânească dispreÅ£ul faţă de femei? Câte fete nu au învăţat cochetăria ÅŸi „feminitatea” de la mamele lor, iar acum vor să fie elegante ÅŸi remarcate chiar ÅŸi în Biserică? Câte din ele nu primesc ca ÅŸi un atac la persoană orice observaÅ£ie referitoare la Å£inuta vestimentară? Câtora dintre noi nu ni s-a spus de către părinÅ£i să nu dăm atenÅ£ie celor ce „nu ne dau bună ziua”, iar acum nu reuÅŸim să scăpăm de tendinÅ£a de a ne considera superiori altora? CâÅ£i din noi nu am fost învăţaÅ£i de părinÅ£i să fim corecÅ£i ÅŸi morali, iar această corectitudine ne face să refuzăm a ne spovedi, căci nu am dat nimănui în cap, nici nu am furat pe nimeni, etc? Toate acestea sunt „bogăţia” noastră care se face zid între noi ÅŸi Hristos, piedică în a ne lepăda de noi înÅŸine pentru a putea găsi calea spre Împărăţie.

Însă! Să nu cădem în capcana de a-i învinui pe părinÅ£i, scoÅ£ându-i Å£api ispăşitori pentru neputinÅ£ele noastre. Să nu uităm că ei ne-au învăţat toate din dorinÅ£a de a ne proteja, de a ne netezi drumul în viaţă. Să nu-i condamnăm din cauză că dragostea ÅŸi viziunea lor este nedesăvârÅŸită - ca a tuturor oamenilor dealtfel, că nu ne-au crescut perfect sau nu ne-au făcut sfinÅ£i. Să uităm pentru o clipă ideea conform căreia totul ni se cuvine din partea părinÅ£ilor! Să încetăm a le mai cere să fie „cool” sau eroi veÅŸnic tineri! Să-i privim cu atenÅ£ie în situaÅ£ii simple, să luăm aminte la gesturi aparent banale ÅŸi vom descoperi în ei adevărate comori…

Când, în ultimul an de liceu, am început să merg săptămânal la Sfânta Liturghie, mama a intuit ceva ÅŸi m-a întrebat dacă nu cumva vreau să postesc miercurea ÅŸi vinerea. Cu toate că lucrul acesta însemna o muncă în plus pentru ea, o situaÅ£ie delicată la fiecare masă, încă o cheltuială în situaÅ£ia deja precară din anii 90. O vedeam cum o durea inima atunci când îi servea pe ceilalÅ£i din casă cu brânză sau carne, iar mie îmi punea în faţă legume, deÅŸi le gătise cum ÅŸtiuse ea mai bine... Acum doi ani am trecut pe la o mănăstire din FranÅ£a cu părinÅ£ii mei. Într-o seară, pe când eu vorbeam cu un părinte francez, tata a venit ÅŸi s-a aÅŸezat lângă noi. Am continuat conversaÅ£ia, ca ÅŸi cum nu l-aÅŸ fi observat. După câteva minute, s-a ridicat, ne-a privit zâmbind oarecum stingher ÅŸi a mers în camera lui. Mi-am dat mai târziu seama că pentru o clipă văzusem pe faÅ£a lui acea expresie a fiecărui copil din lume atunci când se simte în plus. Iar acest sentiment... i-l provocasem chiar eu! M-am întristat, mi-a fost ruÅŸine de mine însumi. A doua zi el m-a întâmpinat cu privirea senină, iar când am plecat de la mănăstire l-a îmbrăţiÅŸat ca un fiu pe părintele francez. Åži atunci am recunoscut în el acea nobleÅ£e a Tatălui ceresc – în sensul în care atât de frumos vorbeÅŸte părintele Nicolae Steinhardt – care se retrage discret atunci când nu e dorit, dar care e mereu gata să ne primească cu braÅ£ele deschise.

Åžtiu că acestea pot părea niÅŸte întâmplări obiÅŸnuite, dar când îmi amintesc de ele, îmi doresc să recuperez timpul în care poate n-am ÅŸtiut cum să-mi privesc părinÅ£ii, îmi vine să cer „fă-i Doamne cum au fost, fă-i mai tineri decât noi!” (1)  Îmi doresc să învăţ să-i cinstesc cu dreaptă socotinţă.

Åži cred, după promisiunea Domnului („cinsteÅŸte pe tatăl tău ÅŸi pe mama ta, ca să-Å£i fie bine” – IeÅŸire 20, 12) că acesta ar putea fi punctul de unde am putea începe să ne facem bine în procesul de vindecare a neputinÅ£elor noastre sufleteÅŸti. Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne însoÅ£ească pe acest drum al tămăduirii, oricât de dificil ar părea el, căci „la Dumnezeu toate sunt cu putinţă.” (Marcu 10, 27)

Bogdan Grecu
 

Note de subsol

(1) "Rugă pentru părinÅ£i”, versuri de Adrian Păunescu, dar cunoscute mai ales datorită cântecului lui Åžtefan HruÅŸcă