Dialog sau conversatie?

Deși aparțin aceluiași câmp semantic, co­municarea, fiecare dintre aceste cuvinte - dia­log, conversație - pare să fie folosit în conjunc­turi diferite, și de aici încărcătura de sens diferită. Întrebarea ar fi: în ce termeni ne rapor­tăm noi la Dumnezeu și la oameni? Dialog sau conversație? Din punct de vedere etimologic, cuvântul „conversație” provine din latinescul con-versare,care înseamnă „a ședea împreună’” În general, conversația poate fi înțeleasă ca su­perficială și fără acoperire largă în timp. Este politicoasă și cordială: fiecare ne exprimăm opi­nia fără să ne implicăm prea mult și fără să dăm o importanță crucială părerilor celorlalți. Conversația este un schimb de informații sau date fără prea mare interes acordat urmărilor. Întrucât părerile despre un anumit subiect ale fiecărui participant sunt deja formate, conver­sația nu face altceva decât să le aducă în discu­ție ca fapt divers. Această formă de comunica­re nu are neapărat reguli stricte: se poate trece în voie de la un subiect la altul, se pot exprima păreri diferite sau chiar contradictorii; nu-i acor­dăm mare valoare în sine, fiind mai degrabă destinată unei informări „subțiri” și pentru pe­trecerea plăcută a timpului.

Dialogul, în schimb, pare a fi forma de co­municare ce se apropie și care răspunde poa­te cel mai deplin nevoii fundamentale a omu­lui „de a se consolida și de a spori în existență”^[1]. El presupune atenție și considerație, respect și înțelegere reciprocă între cel puțin două per­soane. Etimologic, provine din cuvintele gre­cești dia, care înseamnă „prin” sau „cu”, și lo­gos,care înseamnă „vorbire”. În dialog nu există competiție: fiecare participă în mod al­truist cu ceea ce aresau este, întrucât nu ești numai ceea ce spui, ci și ceea ce faci; dăruiești prin cuvinte ceea ce ai devenit printr-un anu­mit mod de viață. Comunicarea prin dialog mai presupune astfel și un acord deplin între cuvânt și viață, altfel se cade în ipocrizie. Întrucât nimeni nu se poate împlini exclusiv prin sine, dialogul înseamnă împărtășire de ce­lălalt, îmbogățire și susținere reciprocă. În di­alog cu omul, Dumnezeu i se face acestuia din urmă „hrană”, euharistie. Iar dacă suntem fă­cuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, înseamnă că fiecare din noi avem această ca­pacitate de a deveni „hrană spirituală” pentru celălalt prin viața și prin faptele noastre, prin darurile (talanții) pe care fiecare dintre noi le- am primit de la Dumnezeu, prin virtuțile noas­tre. Nu trebuie să aștept ca celălalt să mi se facă mie „hrană”, ci eu, în primul rând, să mă silesc spre aceasta. Mai fericit este a da decât a primi, dar as mai adăuga că fericit este si cel ce stie să primească chiar si atunci când i se pare că are suficient: „Cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă”, spune Sfântul Apostol Pavel^[2]. Căci oricare ar fi certitudinea de care ar fi stăpânit cel suficient siesi, aceasta nu si-a putut-o da singur, ci, din contră, a primit-o de la alții. Iată cum subliniază părintele Stăniloae importanța faptului de a-i acorda celuilalt aten­ția noastră: „Cât de mult trăim prin atențiunea altora si prin atențiunea noastră la ei, prin ten­siunea, prin strigătul după comuniune chiar dacă nu este realizată deplin, ne-o arată faptul că, oricât de egoistă ne-ar fi viața, oricât de ab­sorbită de grija satisfacerii pasiunilor egoiste prin tot ceea ce ne stă la dispoziție - chiar si prin persoanele altora -, totusi nervul de via­ță dătător al străduințelor noastre e preocupa­rea de opinia altora, e gândul permanent la al­ții, la lauda lor, la respectul lor, la ochii lor care credem că ne urmăresc, chiar dacă nu ne ur­măresc de fapt. Dacă un om ar fi sigur că nu-l urmăreste nimeni cu atențiunea sa, n-ar putea trăi, i-ar lipsi oxigenul”^[3].

În măsura în care reusesc să mă prefac în „hrană spirituală” pentru celălalt, mă apro­pii de împlinirea vieții mele. Subliniez, de împlinirea ei si nu de sensal ei. Pentru că sen­sul vieții omului este dialogul, în iubire, cu Dumnezeu si cu aproapele, iar tot ce decur­ge de aici, din acest dialog, nu sunt, de fapt, decât roadele care duc spre o mai deplină îm­plinire si desăvârsire a vieții mele. Suportul vieții mele este în primul rând Dumnezeu. Fără El, existența mea nu ar avea nici un sens. Fără El nici n-as exista, de fapt. „Iubirea (care este Dumnezeu) e una cu însăsi existența”^[4], spunea părintele Stăniloae. De asemenea,

Sfântul Ioan Damaschin îndeamnă, în Dogmaticasa: „Suie-te, prin toate făpturile, la Mine, Făcătorul, si culege din toate un sin­gur fruct, pe Mine, viața cea adevărată. Toate să-ți rodească viața, iar împărtăsirea cu Mine fă-o întărirea existenței tale. În chipul aces­ta vei fi nemuritor”^[5].

Astfel, a prefera conversația dialogului, ca modalitate constantă de comunicare cu Dumnezeu si cu oamenii, este totuna cu a pre­fera o existență îngustă, săracă si fără culoare unei existențe bogate, sățioase si multicolore. Conversația îsi are, bineînțeles, rostul ei: te poți bucura de ea ca de o boare de vânt într-o zi caniculară; dar tot asa si trece, nelăsând mai nimic în urma ei.

„Restrânsă la sine”, explica părintele Stăniloae, „persoana omenească se îngustează, prin neputința de a se actualiza singură, de a-si realiza toate posibilitățile. Mai ales, sărăceste în lipsa unei noutăți reale, absolute, a unei spon­taneități pe care i-o procură numai relația în­treținută colocvial si deplin, convivial, cu se­menii: stiind unul de altul, cunoastem si mai mult că existăm. Iar aceasta înseamnă că de fapt existăm si mai mult. Numai printr-o comuni­care în dragoste se realizează deplin persoana umană, căci umanizarea este legată de comu­niunea tot mai adâncă dintre oameni. Dacă per­soana e viață pentru si prin alte persoane, ea nu poate fi fără altele. Diferențele interumane - care țin de unicitatea persoanei, de sex, de vâr­stă si rasă, de cultură si de sânge - reclamă di­alogul si împărtăsirea, îmbogățirea si susținerea reciprocă, pentru că nimeni nu se poate împli­ni exclusiv prin sine.”^[6]

Astfel, dialogul, conversația sunt numai două din multiplele forme de comunicare pe care omul le poate aborda în raportul său cu ceilalți și cu Dumnezeu. Modul mai profund sau mai puțin profund de abordare a acestei comunicări (oricare ar fi, în definitiv, forma ei) rămâne la latitudinea omului, în funcție de măsura în care acesta dorește sau nu să se im­plice în aceasta. Åži în măsura în care o face, în aceeași măsură se și împlinește ca Om. „Ce se­meni, aceea și culegi”, mai spune o vorbă din popor: și aici, pe pământ, și în veșnicie. Căci dacă moartea ar încheia definitiv existența noastră, toate aceste nevoi de comuniune, de comunicare cu celălalt și, implicit, cu Dumnezeu nu și-ar mai avea rostul.

Natura noastră este una ce reclamă veșni­cia, iar sensul adevărat spre care tinde ființa noastră și pe care ea îl caută începe de aici, de pe pământ, prin aceste forme de comunicare și se desăvârșește în veșnicie. Calitatea lor ține de fiecare dintre noi.

„Era odată un bătrân care își ducea viața la marginea unei oaze, la intrarea unei cetăți din Orientul Mijlociu. Un tânăr care trecea într-o zi pe acolo se apropie de el și zise: «Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locu­itorii acestei cetăți?».

Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare: «Cum erau locuitorii cetății de unde vii?». «Egoiști și răi. De aceea mă bucur că am pu­tut pleca de acolo!» «Așa sunt și locuitorii acestei cetăți», răspunse bătrânul.

Puțin după aceea, un alt tânăr se apropie de omul nostru și îi puse aceeași întrebare. Bătrânul îl întrebă, la rândul lui: « Cum erau locuitorii ce­tății de unde vii?». « Erau buni, mărinimoși, primitori, cinstiți. Aveam mulți prieteni acolo și cu greu i-am părăsit.» «Așa sunt și locuitorii acestei cetăți», răspunse bătrânul.

Un neguțător care își aducea pe acolo cămi­lele la adăpat auzise răspunsurile date de bătrân. Așteptă ca ultimul tânăr să se depărteze, apoi se apropie de bătrân și îi zise cu mirare și reproș: «Cum poți să dai două răspunsuri cu totul di­ferite la una și aceeași întrebare pe care ți-o adre­sează două persoane? Å¢i se pare cinstit?»

«Fiule, fiecare poartă lumea sa în propria-i inimă. Acela care nu a găsit nimic bun în tre­cut, nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, acela care a avut și în alt oraș prieteni va găsi și aici tovarăși credincioși și de încredere. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva de­cât ceea ce știm noi să găsim în ei».

Negustorul plecă cugetând adânc la vorbe­le bătrânului și găsi că acesta avea dreptate.^[7]

Iuliana Trancă, Paris

Note: