Crucea Ortodoxiei nu este usoara, dar ea iti va aduce bucurie si mantuire

Părintele protoiereu Cedomir Ostoici, pe care l-am amintit la începutul acestei istorisiri, a devenit mai apoi părintele meu duhovnicesc. Acesta îmi spunea că a înÅ£eles ce este Dumnezeiasca Liturghie în preajma Sfântului Ioan Maximovici. L-a cunoscut de asemenea ÅŸi pe Hrisostomul sârb, Sfântul Nicolae Velimirovici (+1956). Părintele Cedomir cu­noÅŸtea slujbele în chip uimitor ÅŸi adesea ros­tea din memorie pasaje din Mineie sau din Octoih, pentru a întări vreun cuvânt de învă­Å£ătură. Când un bătrân mi-a spus că se pregă­tea să meargă în „patria cea adevărată”, adică la ceruri, ÅŸi am povestit aceasta părintelui Cedomir, el mi-a spus că cuvântul „patrie” se regăseÅŸte în Octoih. Apoi a scos cartea ÅŸi mi-a arătat pasajul cu pricina¹. Nu a făcut nicide­cum asta ca să mă impresioneze în vreun fel, ci ca să îmi arate toată bogăÅ£ia ce este cuprin­să în slujbele noastre. Părintele îÅŸi trăgea în­treaga putere din Dumnezeiasca Liturghie ÅŸi arăta spre toate o dragoste fără de hotar. Străbătea întreaga Belgie cu maÅŸina pentru a merge la spitale, la case de bătrâni ÅŸi în închi­sori. Părintele Dimitrie (Hvostov, +1987), ce îl ajuta pe părintele Cedomir, provenea din aristocraÅ£ia rusă. Copil, acesta ducea cârja ar­hierească a sfântului patriarh Tihon al Moscovei. Ajuns în FranÅ£a, lucra ca hamal în hale. Nu ÅŸtia nimeni că petrecuse cinci ani în lagăre în Germania în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Devenit preot, a fost numit misionar pentru armata franceză în vremea războiului din Algeria, unde îi întărea pe sol­daÅ£ii ortodocÅŸi răspândiÅ£i în întreaga Å£ară. Despre aceÅŸtia aÅŸ putea aminti cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Åži ce voi mai zice? Căci timpul nu-mi va ajunge ca să vorbesc de ei” (Evrei 11, 32).

Monahiile de la Lesna m-au ajutat nu nu­mai prin exemplul lor viu, ci ÅŸi prin sfaturile lor privind citirea feluritor cărÅ£i de suflet folo­sitoare: datorită lor am descoperit vieÅ£ile sfin­Å£ilor, scrierile SfinÅ£ilor PărinÅ£i, ÅŸi mai cu seamă Patericul ÅŸi pe Avva Dorotei, dar ÅŸi pe Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Casian... CărÅ£ile însă nu erau de ajuns. Maica Teodora m-a îndemnat să plec o lună în Iugoslavia pentru a vizita sfintele mănăstiri. Maica avea darul de a deosebi ce era de trebuinÅ£ă fiecăruia, precum ÅŸi pe acela de a-i face pe ceilalÅ£i să facă asculta­re. Cuvântul ei era lege. Mai târziu am în­Å£eles care era intenÅ£ia sa: „Trebuia să dea rod sămânÅ£a!”, după cum spunea bătrânul Paisie (Eznepidis, †1994) din Sfântul Munte Athos. Astfel, am plecat cu o scri­soare de recomandare a maicii – aminti­rea ei rămăsese vie în Iugoslavia – ÅŸi am vizitat mai multe mănăstiri: Manasija, Ravanica, Decani, Ostrog... În ciuda re­gimului titoist, în aceste mănăstiri vieÅ£uiau monahi ÅŸi monahii, adesea tineri, care păstrau aprinsă flacăra credinÅ£ei. În tim­pul acestei ÅŸederi au avut loc întâlniri ho­tărâtoare pentru viaÅ£a mea: i-am cunos­cut pe PreasfinÅ£itul Pavel de Prizren (+ 2009), viitorul patriarh al Serbiei, precum ÅŸi pe Sfântul Iustin de Celie (Popovici, + 1979). PreasfinÅ£itul Pavel era o „evanghelie vie”. Mare ascet, de o smerenie ieÅŸită din comun (când intram în reÅŸedinÅ£a arhierească – o clădire dă­răpănată – el mătura la intrare.), mi-a dat sfaturi preÅ£ioase din Sfânta Scriptură pe care o cita tot timpul în conversaÅ£iile cu oaspeÅ£ii săi ÅŸi care au rămas întipărite pentru totdeauna în memoria mea. Mai apoi, când am devenit or­todox, mi-a scris acestea: „Vă doresc să dea Domnul să aflaÅ£i în Ortodoxie «această po­runcă veche pe care o aveaÅ£i de la început»” (cf. I In. 2,7 ). Cât despre Sfântul Iustin Popovici, acesta a fost o adevărată revelaÅ£ie: teologia sa – fondată pe dogma de la Calcedon: Hristos, Dumnezeu desăvârÅŸit ÅŸi Om desăvâr­ÅŸit – întrupată într-o viaÅ£ă de rugăciune de toa­tă vremea. Atunci când era întrebat cum se cu­vine să trăim în Biserică, spunea pe scurt: „Sfintele Taine ÅŸi sfintele virtuÅ£i!”. Mi-a dat să citesc L'Eglise latine et le protestantisme au point de vue de l'Eglise d’Orientde Komiakov. O citise ÅŸi el în franceză. Mai mult, datorită lui i-am întâlnit pe ucenicii săi aflaÅ£i în Grecia, care m-au îndrumat spre Sfântul Munte ÅŸi sta­reÅ£ul Paisie, pe care l-am amintit mai sus.

După această pregătire, o adevărată mistagogie care a durat vreme de patru ani, am in­trat în Biserica ortodoxă în anul 1969. Cu aju­torul lui Dumnezeu, am continuat să merg pe drumul pe care mi l-au arătat părinÅ£ii ÅŸi maici­le mele duhovniceÅŸti: cercetarea Å£ărilor orto­doxe. Lucru de căpătâi: aceste persoane foar­te ataÅŸate de patria pe care fuseseră nevoite să o părăsească aveau simÅ£ul universalităÅ£ii Bisericii, unde „nu mai este nici elin, nici iu­deu, barbar, scit, rob ori liber, ci toate ÅŸi întru toÅ£i Hristos" (Col. 3, 11). Putem spune des­pre ei ceea ce spunea Sfântul Iustin de Celie în cuvântul rostit la înmormântarea cunoscu­tului Mitropolit al Kievului Antonie (Krapovitzky, †1934), ce a murit în exil la Belgrad: „ToÅ£i ortodocÅŸii, fie ei sirieni, greci, bulgari sau români, toÅ£i îi erau apropiaÅ£i. În ini­ma sa mare era loc pentru toÅ£i ortodocÅŸii". Sfătuit fiind de aceÅŸtia, am mers mai apoi ade­sea în Grecia. PuÅ£ine sunt în această Å£ară locu­rile ce nu au fost sfinÅ£ite, de către apostoli, de sfinÅ£ii monahi sau de numeroÅŸii mucenici din perioada otomană. Cum oare să vorbim de Grecia fără a aminti de Sfântul Nectarie de la Eghina – a cărui viaÅ£ă am cunoscut-o datorită maicii stareÅ£e Teodora? Sau de icoanele făcă­toare de minuni ale Maicii Domnului ÅŸi ale sfinÅ£ilor? Åži câte persoane sfinte, clerici ÅŸi la­ici, nu am cunoscut acolo, care au plinit „for­marea" mea, printre care părinÅ£ii atoniÅ£i pe care îi cercetam cu râvnă.

Acest „pelerinaj" în lumea ortodoxă n-ar fi deplin dacă nu aÅŸ vorbi pe scurt despre că­lătoria mea în România din anul 1975. A fost o nouă descoperire. Am traversat întreaga Å£ară cu maÅŸina împreună cu un prieten, fără a ÅŸti prea bine unde puteam găsi părinÅ£i duhovni­ceÅŸti. Ne-am oprit în faÅ£a unei biserici, în apro­piere de Arad. Am intrat, iar preotul ne-a in­vitat la el acasă. Am remarcat imediat fotografia unui monah. Gazda noastră ne-a spus: „E părintele Cleopa. În Moldova o să gă­siÅ£i tot ce căutaÅ£i!". După o călătorie lungă, în timpul căreia am vizitat oraÅŸele BucureÅŸti ÅŸi IaÅŸi, apoi mănăstirile BistriÅ£a, Secu, VoroneÅ£, Agapia, NeamÅ£, Putna, am ajuns apoi la Sihăstria. Acolo l-am întâlnit pe pă­rintele Cleopa (Ilie, + 1998) ÅŸi l-am văzut ÅŸi pe părintele Paisie (Olaru, + 1990). Părintele Cleopa ne-a Å£inut o adevărată pre­legere „ex-cathedra" despre rugăciune, citându-i din memorie pe SfinÅ£ii PărinÅ£i. Printre altele, a insistat asupra faptului că nepăsarea nu ne îngăduie să ne spovedim, iar apoi ne-a spus pe scurt care este Å£inta creÅŸtinului ortodox: „Acesta trebuie să fie asemenea fitilului unei candele – trebuie să se jertfească pentru a lumina pretutin­deni în jurul lui".

În acea vreme când România era greu apăsată de jugul ateu, un adevăr ieÅŸea la iveală: nimic nu putea împiedica lumina lui Hristos să lumineze. Biserica ortodoxă este discretă, ea nu se impune, asemenea lui Hristos. Or, această sfinÅ£enie, despre care dau mărturie nenumăraÅ£ii noi mucenici ai vea­cului al XX-lea, precum ÅŸi sfinÅ£ii pustnici din Athos, din România ÅŸi din toate Å£ările ortodo­xe, era pentru mine dovada că Biserica orto­doxă păstra Evanghelia lui Hristos în toată cu­răÅ£ia ei.

Ce putea oare atrage un occidental către Biserica ortodoxă în acei ani grei? Nu aflam oare ÅŸi în sânul ei căderile pe care le vedeam la alte religii? Marea parte a Å£ărilor ortodoxe se aflau sub jugul ateu. Bisericile erau închise unele după altele... În Occident această Biserică era mai mult decât minoritară, ba mai mult, în sânul ei existau rupturi. Åži în momentul de faÅ£ă ar putea fi făcute multe reproÅŸuri privind slă­biciunile omeneÅŸti care se manifestă în Ortodoxie. Dar oare asta este important? Cu privire la acest subiect, maica Magdalena cita adesea cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Åži avem comoara aceasta în vase de lut, ca să se învedereze că puterea covârÅŸitoare este a lui Dumnezeu ÅŸi nu de la noi" (II Cor. 4,7). Aflându-mă odinioară în preajma părinte­lui Paisie, am emis câteva critici cu privire la purtarea unor ierarhi ortodocÅŸi, iar el mi-a răs­puns: „CurăÅ£ă-te pe tine însuÅ£i ÅŸi vei curăÅ£a o parte din Biserică!". În acelaÅŸi duh, Sfântul Iustin de Celie scria: „Noi, creÅŸtinii ortodocÅŸi, suntem adevăraÅ£ii ucenici ai lui Hristos Mântuitorul nu pentru că am avea mai puÅ£ine păcate decât ceilalÅ£i oameni ÅŸi decât celelalte popoare, ci dacă avem credinÅ£ă, pocăinÅ£ă ÅŸi smerenie în faÅ£a lui Hristos Dumnezeu ÅŸi Om".

Intrarea în Biserica ortodoxă a lui Hristos nu a fost uÅŸoară, căci „poarta este strâmtă" (Mt. 7, 13). Este strâmtă, căci de ar filargă „ar intra ÅŸi dracul", cum spunea cu umor ÅŸi adâncime bătrânul Enoh, un părinte duhovnicesc român din Sfântul Munte. Căci uÅŸurinÅ£a ÅŸi refuzul as­cezei duc la pierzare. Dar, cum spunea un uce­nic al Sfântului Iustin de Celie unui viitor con­vertit: „Crucea Ortodoxiei nu este uÅŸoară, dar ea îÅ£i va aduce bucuria ÅŸi mântuirea!".

Bernard Le Caro

Note: