Din viata si din duh

publicat in Din viață și din Duh pe 4 Iunie 2013, 12:58

Nu putem ajunge la rugăciunea curată de­cât prin pocăinÅ£ă. Pocăindu-ne, curăÅ£indu-ne adică de toată patima păcătoasă, devenim puÅ£in câte puÅ£in în stare a intra în dumnezeiasca lu­mină.

Calea către cunoaÅŸterea lui Dumnezeu tre­ce mai înainte de toate prin credinÅ£ă, prin dra­gostea lui Hristos ÅŸi prin pocăinÅ£ă.

Dumnezeu să vă dăruiască tuturor duhul pocăinÅ£ei. PlângeÅ£i-vă greÅŸalele, plângeÅ£i pen­tru ca inima voastră să nu se usuce.

Niciodată nu trebuie să te compari cu ni­meni. Fiecare dintre noi, oricât de mic ar fi, este mare înaintea Celui Vecinic; Dumnezeu face cu fiecare om o unică legătură a inimii.

Nu putem rămâne nepăsători când vedem suferinÅ£ele a milioane de oameni. În ce chip le-am putea sluji? În perspectiva creÅŸtină aceas­tă tragedie pe pământ este urmarea neascultă­rii. Adam a căutat starea dumnezeiască, viaÅ£a vecinică, rupând legătura cu Părintele ÅŸi Făcătorul său. Hristos-Omul, cel dintâi în isto­ria omenirii, a urcat pe Golgotha; ÅŸi-a ales moar­tea cea mai dureroasă pentru a sfărâma acest blestem. A te hotărî să urmezi lui Hristos în­seamnă a te expune suferinÅ£ei. Este de neoco­lit. În măsura în care suntem o celulă a marelui trup al omenirii de la zidirea lumii ÅŸi în măsu­ra în care viaÅ£a cosmică trece prin noi, trăim tra­gedia omenirii ca pe propria noastră tragedie.

Dacă nu este înviere, creÅŸtinii sunt cei mai de plâns în lumea aceasta, zice Sfântul Pavel. De ce? Pentru că dragostea lui Hristos este, în lumea aceasta, totdeauna răstignită. ViaÅ£a noas­tră va fi o suferinÅ£ă necurmată, câtă vreme lu­mea, în întregul ei, nu va fi mântuită.

Devenim creÅŸtini pentru că „Dumnezeu este dragoste", iar nu pentru că aceasta ne uÅŸurează cariera pământească. În viaÅ£a creÅŸtină fericirea noastră nu este decât Hristos, conÅŸtiinÅ£a că El este adevărul, ÅŸi nimic altceva.

Într-o zi, un om în trecere pe la Muntele Athos a pus această întrebare mai multor StareÅ£i: „Care este lucrul cel mai însemnat în viaÅ£a noastră?" De fiecare dată i s-a răspuns: „Dragostea dumnezeiască; a iubi pe Dumnezeu ÅŸi a iubi pe aproapele." El a zis: „Eu nu am dragoste nici pentru rugăciune, nici pentru Dumnezeu, nici pentru ceilalÅ£i. Ce-i de făcut?" Apoi a hotărât de la sine: „Voi face ca ÅŸi cum aÅŸ avea această dragoste." Treizeci de ani mai târziu Duhul Sfânt i-a dat harul dragostei.

Arhimandritul Sofronie