Din viata si din duh

Nu putem ajunge la rugăciunea curată de­cât prin pocăinÅ£ă. Pocăindu-ne, curăÅ£indu-ne adică de toată patima păcătoasă, devenim puÅ£in câte puÅ£in în stare a intra în dumnezeiasca lu­mină.

Calea către cunoaÅŸterea lui Dumnezeu tre­ce mai înainte de toate prin credinÅ£ă, prin dra­gostea lui Hristos ÅŸi prin pocăinÅ£ă.

Dumnezeu să vă dăruiască tuturor duhul pocăinÅ£ei. PlângeÅ£i-vă greÅŸalele, plângeÅ£i pen­tru ca inima voastră să nu se usuce.

Niciodată nu trebuie să te compari cu ni­meni. Fiecare dintre noi, oricât de mic ar fi, este mare înaintea Celui Vecinic; Dumnezeu face cu fiecare om o unică legătură a inimii.

Nu putem rămâne nepăsători când vedem suferinÅ£ele a milioane de oameni. În ce chip le-am putea sluji? În perspectiva creÅŸtină aceas­tă tragedie pe pământ este urmarea neascultă­rii. Adam a căutat starea dumnezeiască, viaÅ£a vecinică, rupând legătura cu Părintele ÅŸi Făcătorul său. Hristos-Omul, cel dintâi în isto­ria omenirii, a urcat pe Golgotha; ÅŸi-a ales moar­tea cea mai dureroasă pentru a sfărâma acest blestem. A te hotărî să urmezi lui Hristos în­seamnă a te expune suferinÅ£ei. Este de neoco­lit. În măsura în care suntem o celulă a marelui trup al omenirii de la zidirea lumii ÅŸi în măsu­ra în care viaÅ£a cosmică trece prin noi, trăim tra­gedia omenirii ca pe propria noastră tragedie.

Dacă nu este înviere, creÅŸtinii sunt cei mai de plâns în lumea aceasta, zice Sfântul Pavel. De ce? Pentru că dragostea lui Hristos este, în lumea aceasta, totdeauna răstignită. ViaÅ£a noas­tră va fi o suferinÅ£ă necurmată, câtă vreme lu­mea, în întregul ei, nu va fi mântuită.