Fragmente neodihnite (aprilie 2013)

Când omul știe să tacă, ființa lui e vizitată tainic. Paul Claudel notează că Verbul (Cuvântul) este fiul adoptiv al tăcerii, fiindcă Sfântul Iosif a parcurs paginile Evangheliei fără să pronunțe un singur cuvânt. Pentru a auzi glasul Cuvântului trebuie să‑i asculți tăcerea, să o înveți, mai ales. Experiența Părinților este categorică: dacă nu știi să faci în viață loc reculegerii, tăcerii, este imposibil să ajungi la un nivel mai ridicat și să poți să te rogi în locurile publice. Acest nivel ne face conștienți că o parte din ființa noastră este scufundată în imediat, se află mereu în griji și disperată, și că cealaltă parte a noastră observă acest lucru cu mirare și compătimire. Omul agitat face pe îngeri să râdă în hohote, notează Shakespeare.  Reculegerea deschide sufletul spre cele de Sus, dar și spre celălalt om. Sfântul Serafim: viață contemplativă sau viață activă? E o întrebare oarecum artificială; nu aici este problema, adevărata problemă este cea a inimii, a dimensiunii ei, acest imens sipet de care vorbește Origen, în stare să‑L conțină pe Dumnezeu și pe toți oamenii. În acest sens spune Sfântul Serafim: „dobândește pacea ta lăuntrică și o mulțime de oameni își vor afla mântuirea în preajma ta”.

Într‑un timp de inflație verbală care nu face decât să agraveze o rea singurătate, doar omul unei păci rugătoare poate să mai spună ceva celorlalți, să arate cuvântul devenit chip, privirea devenită prezentă.

Unei vieți lipsite de rugăciune îi lipsește dimensiunea eternității!

Paul Evdokimov, Vârstele vieții spirituale

Identitate

Sunt o pasăre
care nu mai știe să zboare:
pentru că a învățat să semene
și să strângă
în hambare…

Sunt un crin al câmpului
fără mireasmă și frumusețe:
pentru că a învățat să toarcă
și să țese…

am fost o pasăre cu aripi
din petale de crin

acum sunt „eu însumi”
și‑acesta‑i numele
nesfârșitului
chin…

Marius Iordăchioaia 

Mintea ta dacă a pătruns la locul inimii, tu nu trebuie să te păstrezi în tăcere și încremenire, ci să continui să te rogi: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește‑mă pe mine” și niciodată să nu te curmi de la aceasta. Fiindcă așa, cu această neclintire în Dumnezeu, chemarea ta, păstrându‑ți mintea ațintită și nevătămată, tu vei ridica vrăjmașilor mântuirii tale orice nădejde de biruință și vei ajunge ca întru liniște – neatinsă de asupririle lor – sufletul tău să se bucure de o preafericită pace, suind din zi în zi mai mult în dragostea și dorirea Domnului.

Iar dacă, potrivnic ostenelilor tale, nu vei izbuti să pătrunzi în ținutul inimii tale, după sfatul ce ți l‑am dat, atunci fă încă tot ce ți‑am spus și vei afla tot ceea ce cauți, Dumnezeu dimpreună cu tine lucrând.

Sbornicul, Despre rugăciunea lui Iisus

Mândria a transformat „îngerul luminii” în diavol, iar acum mândria are puterea de a distruge oamenii. Din această cauză, orice, chiar și în doză microscopică, amestecat cu mândria este înrudit cu diavolul și cu diabolicul.

Religia este și ea un câmp de acțiune pregătit deja pentru forțele diavolului. Totul, absolut totul în religie este ambiguu, iar această ambiguitate poate fi lămurită doar prin umilință, astfel încât întreaga viață spirituală este sau trebuie direcționată înspre căutarea umilinței. Semnele umilinței: bucuria! Mândria exclude bucuria. Apoi: simplitatea, adică lipsa întoarcerii în sine. În cele din urmă, încrederea, ca principală directivă a vieții, aplicată tuturor (curățenia inimii când omul Îl poate vedea pe Dumnezeu). Semnele mândriei sunt: lipsa veseliei, complexitatea și teama. Toate acestea pot fi verificate în fiecare zi, la fiecare oră, cercetându‑ne sinele și contemplând viața din jurul nostru.

Noi încercăm să apărăm „Adevărul”, noi luptăm cu ceva și pentru ceva fără să înțelegem că Adevărul apare și învinge doar acolo unde este viu: „... smeriți‑vă, fiți precum sclavii” și veți dobândi o simplitate și o bucurie salvatoare acolo unde umilința strălucește în frumusețea‑i divină: acolo unde Dumnezeu este revelat în creație și mântuire. Cum aș putea să trăiesc astfel? Cum să‑i conving pe ceilalți?

Biserica nu are alt scop, nu are o „viață religioasă” separată de lume, pentru că în felul acesta Biserica ar deveni un idol. Biserica este casa de unde fiecare din noi pleacă la serviciu și în care ne întoarcem cu bucurie pentru a găsi viața, fericirea și bucuria, unde fiecare își aduce roadele muncii sale și unde totul este transfigurat în sărbătoare, libertate și împlinire, prezența, trăirea în această „casă” – aflată deja în afara timpului, neschimbată, umplută de veșnicie, revelând veșnicia.

Pr. Alexander Schmemann, Jurnal

Un frate a venit la avva Victor, cel ce petrecea întru tăcere, zicând: ce să fac, Părinte, pentru că mă biruiește lenevirea? Zis‑a lui bătrânul: această boală, fiule, este sufletească. Că precum celui bolnav de ochi, din cumplita durere, i se pare că vede lumina, iar celui sănătos i se pare că vede puțin, așa și cel slab la suflet, din puțină trândăvie se slăvește, părându‑i că este mare lenevirea, iar cel sănătos cu sufletul, întru ispite se bucură mai mult.

Patericul egiptean, Avva Victor

Puterea Mielului

Cocoțat în mine însumi
ca Zaheu în dud
abia de‑am auzit când m‑ai strigat
din adâncul inimii mele

să cobor grabnic
în casa puterii sufletului meu
și să‑i împart averile nedrepte...

apoi
cinând din carnea
Mielului Tău
să capăt puterea Lui
de‑a coborî până la capăt
pe scara slăbiciunii

până‑n
atotputernicele
Tale brațe,
Tată...