Mărturii – Emmanuel

Povestea unică a unei persoane dă mărturie în chip tainic despre sinergia mai mult sau mai puÅ£in reuÅŸită dintre ea ÅŸi Creatorul său. Ce lucru înfricoÅŸător este să cazi în mâinile Dumnezeului nostru. Precum aurul se curăÅ£ă în foc, asemenea ÅŸi sufletul se curăÅ£ește prin suferinÅ£e, renunÅ£ări ÅŸi durere. Asemenea se întâmplă ÅŸi cu cel care doreÅŸte să devină ortodox prin harul lui Dumnezeu, reînnoind harul primit la botez pentru a‑l plini întru totul.

Cel a cărui poveste o citiÅ£i s‑a născut din nou în ziua de 24 decembrie 1988, când a fost uns cu sfântul ÅŸi marele Mir, primind un nume nou: Emmanuel. De obârÅŸie dintr‑o familie de Å£ărani din regiunea Lot‑et‑Garonne, a fost botezat în religia romano‑catolică ÅŸi din copilărie a luat parte la lecÅ£iile de cateheză din satul său. Uimit fiind de rânduiala bisericească, a găsit în biserică ÅŸi în inima sa mângâierea pe care o dă vorbirea cu Tatăl cel Ceresc. În Biserică ÅŸi‑a făcut ÅŸi mulÅ£i prieteni buni, tovarăÅŸi de joacă, tineri împreună‑slujitori atenÅ£i ÅŸi cu luare‑aminte. La căsătorii el era cel care trăgea cu bucurie clopotul cel greu al bisericii, purtat fiind ÅŸi el spre ceruri odată cu greutatea clopotului. Era sensibil faÅ£ă de tot ce e sfânt, ca toÅ£i copiii. La adolescenÅ£ă, purtând tainic în inimă cuvintele Sfintei Evanghelii, îi întăreÅŸte pe cei de o vârstă cu el, spunându‑le că Domnul nu‑şi părăseÅŸte nicicând făptura, dorind mântuirea sa, iubind‑o ÅŸi nevrând ca aceasta să se piardă. În ciuda tututor aparenÅ£elor, răul nu biruie, omul ÅŸi creaÅ£ia sunt bune, iar omul iubeÅŸte ÅŸi este iubit.

Oare nădejdea aceasta este cea care l‑a purtat spre întâlnirea cu Biserica Ortodoxă? Sau poate dorinÅ£a de a trăi mai puternic relaÅ£ia cu Dumnezeu? Sau oare conÅŸtientizarea absurdităÅ£ii viziunii juridice ÅŸi moralizante a confesiunii din care făcea parte?

Åži iată că o întâlnire a fost suficientă pentru ca viaÅ£a sa să o apuce în altă direcÅ£ie. Trebuia să meargă împreună cu o prietenă ortodoxă la biserică pentru a săvârÅŸi, în noaptea de vineri din Săptămâna Mare, vecernia punerii în mormânt a Domnului. Era însă să nu se întâmple aceasta, căci, cuprins de o durere mare de dinÅ£i, a pus pe dintele bolnav un produs anesteziant expirat de mult, care a adăugat astfel durerii de dinÅ£i ÅŸi niÅŸte dureri de burtă cumplite care l‑au constrâns să cheme salvarea ÅŸi să stea la pat. Din mila Domnului s‑a putut ridica mai apoi pentru a merge la biserică cu prietena sa. În micuÅ£a biserică ortodoxă nu erau destui bărbaÅ£i prezenÅ£i care să poată purta sfântul epitaf, astfel că a fost întrebat dacă era creÅŸtin ÅŸi primise sfântul botez. Răspunsul fiind afirmativ, i s‑a propus să ducă icoana punerii în mormânt a Domnului. Atunci a făcut pentru prima oară metanii. SuferinÅ£a ce se citea pe chipul Maicii Domnului i‑a răscolit întreaga fiinÅ£ă. Din acea zi nu a mai părăsit Biserica. Anul următor a fost primit în sânul Bisericii Ortodoxe, în ziua praznicului NaÅŸterii Domnului ÅŸi Mântuitorului Nostru Iisus Hristos. Avea 20 de ani. Slavă Å¢ie, Doamne, slavă Å¢ie!

Zece ani mai târziu a avut loc o întâlnire hotărâtoare, cu ÎnaltpreasfinÅ£itul Părinte Arhiepiscop ÅŸi Mitropolit Iosif ÅŸi comunitatea ortodoxă românească din FranÅ£a ÅŸi cu PreasfinÅ£itul Episcop Siluan, pe atunci vicar al ÎnaltpreasfinÅ£itului Iosif. Emmanuel a descoperit atunci o altă ortodoxie, căci chiar dacă ortodoxia este una, ea este polimorfă, având multiple faÅ£ete. Această întâlnire a fost o mare binecuvântare, înlesnind o adâncire, o înrădăcinare în credinÅ£ă, mai profundă, mai autentică, mai reală. Tânăra mlădiÅ£ă a aflat astfel pământ prielnic ÅŸi a prins rădăcini.

Glia sa este ÅŸi viitoarea sa soÅ£ie pe care a întâlnit‑o în Biserica Ortodoxă Română ÅŸi care a devenit o ancoră, un port pentru mântuirea sa. Întâlnirea cu ea i‑a deschis larg uÅŸile unei ortodoxii autentice, trăite încă din vremea copilăriei, ÅŸi această ortodoxie îl altoieÅŸte sufleteÅŸte ÅŸi trupeÅŸte pe un neam ortodox neîntrerupt de pe vremea Sfântului Apostol Andrei, evanghelizator al meleagurilor româneÅŸti. Ortodoxia a modelat până ÅŸi subconÅŸtientul poporului român. Ceea ce în Occident poate fi greu de înÅ£eles, de neînchipuit, pentru că întru totul pierdut, nu va putea fi regăsit decât cu preÅ£ul ostenelii multor generaÅ£ii. Trăirea aceasta bi‑milenară a Ortodoxiei, care în ciuda persecuÅ£iilor, nu numai că a supravieÅ£uit în subconÅŸtientul creÅŸtinilor ortodocÅŸi, ba mai mult, a dat naÅŸtere multor sfinÅ£i ÅŸi care a ieÅŸit la iveală ÅŸi a crescut asemenea vlăstarelor unei plante ce a fost retezată fără milă.

Prin harul Sfântului Duh, Emmanuel a fost hirotonit întru diacon la data de 21 martie 2010 pe seama Bisericii Ortodoxe Române. Ce lucru minunat că i s‑a îngăduit unui copil de la Å£ară din regiunea Lot‑et‑Garonne să întâlnească Ortodoxia ÅŸi prin ea pe Acela pe Care Îl mărturiseÅŸte ÅŸi slăveÅŸte, pe Cel care este Calea, Adevărul ÅŸi ViaÅ£a, pe Hristos, Om adevărat ÅŸi Dumnezeu adevărat, prezent pe deplin în Biserica Sa!

Această ortodoxie care îi pătrunde pe creÅŸtini fără ca aceÅŸtia să îÅŸi dea seama este de‑a dreptul surprinzătoare în Biserica Ortodoxă Română. În această biserică se pot întâlni tineri de o calitate ÅŸi de o maturitate ieÅŸită din comun, tineri care au simÅ£ul ajutorării aproapelui, al dăruirii de sine, al ospitalităÅ£ii, al atenÅ£iei faÅ£ă de ceilalÅ£i. Tineri care au însă condiÅ£ii de viaÅ£ă precare, sunt dezrădăcinaÅ£i, străini, exploataÅ£i, dar pururea gata să împartă puÅ£inul pe care îl au ÅŸi să dea slavă lui Dumnezeu pentru toate, punându‑şi nădejdea doar în El. Părintele Placide, igumenul mănăstirii Sfântul Antonie cel Mare, aflată în Vercors, spunea de curând: „ImigraÅ£ia românească este o catastrofă pentru România, dar o mare binecuvântare pentru FranÅ£a ÅŸi Europa Occidentală.”

FiÅ£i binecuvântaÅ£i, fraÅ£i români, voi care prin dărnicia voastră dăruiÅ£i FranÅ£ei ÅŸi întregii Europe ce aveÅ£i mai bun: credinÅ£a voastră în Dumnezeu cel în Treime ÅŸi bogăÅ£ia legăturii voastre profunde cu Biserica lui Hristos.

Să dăm pururea slavă lui Dumnezeu, dragi fraÅ£i ÅŸi surori în Hristos care vieÅ£uiÅ£i în această lume occidentală debusolată ÅŸi bolnavă, voi care aÅ£i fost aleÅŸi de Domnul pentru a vă alătura îngerilor aducând cântări de laudă Sfintei Treimi. Căci în Biserică „nu mai este elin ÅŸi iudeu, tăiere împrejur ÅŸi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate ÅŸi toÅ£i Hristos.” (Coloseni 3, 11). Ne este oare ceva de trebuinÅ£ă ce nu vom afla în Sfânta Biserică a lui Hristos? „Cine oare iubindu‑Te va merge să caute altceva?” (Sfântul Simeon Noul Teolog, imnul 12). Să mergem dar cu smerenie la ÅŸcoala acestei ortodoxii, a acestei Biserici de două mii de ani, a acestei tradiÅ£ii neîntrerupte, pe care mulÅ£i dintre părinÅ£ii noÅŸtri nu au trăit‑o. Nu suntem noi oare niÅŸte plăntuÅ£e plăpânde ce au nevoie să prindă rădăcini în credinÅ£a cea strămoÅŸească? Această credinÅ£ă adevărată trebuie să pătrundă fiecare mădular al fiinÅ£ei noastre pentru ca pământul francez să nască din nou ce poate oferi el mai bun Domnului: sfinÅ£ii.