Adaugat la: 1 Iulie 2009 Ora: 15:14

Teologie academică şi spiritualitate eclesială - Pledoarie pentru unitatea lor

Cuvântarea rostită de Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu prilejul apariţiei cărţii sale « La joie de la fidélité » la Editura Cerf, Paris, 9 iulie 2009.

Nu întotdeauna ne gândim să asociem teologia cu spiritualitatea. Deosebirea, ba chiar separarea lor pare acceptată în Europa apuseană, cel puţin începând din epoca medievală. Părinţii Bisericii însă, nu numai că nu le disociau, ci le uneau în chip profund, uneori chiar fără a le mai deosebi. În Biserica Ortodoxă, s-a păstrat până în zilele noastre, îndeosebi în teologia neo-patristică, învăţătura potrivit căreia interpretarea dogmei eclesiale nu numai că este legată de viaţa spirituală, dar o şi presupune în chip organic. Iată de ce trebuie subliniată întotdeauna această interacţiune dintre o reflecţie teologică înrădăcinată în spiritualitate şi o spiritualitate care este de fapt trăirea dogmei.

Adevărata teologie eclesială, cea care transcende teologia academică, nu este, aşadar, călăuzită de o metodă de cunoaştere care L-ar avea pe Dumnezeu drept obiect pentru a elabora o ştiinţă despre Dumnezeu. Ea este o cunoaştere mai presus de conceptele pe care le-am putea elabora noi despre Dumnezeu, o cunoaştere care vine de la El, pentru că în milostivirea Sa, Dumnezeu Cel cu neputinţă de cunoscut binevoieşte să se facă cunoscut.

Aceasta înseamnă că teologia, chiar dacă se slujeşte cât se poate de bine de toate investigaţiile şi cercetările operate de raţiunea umană în domeniul istoric, filologic sau filosofic, pentru a nu cita decât aceste domenii, depinde în primă şi în ultimă instanţă de luminarea Sfântului Duh, trimis de către Iisus, din partea Tatălui, celor care Îl recunosc şi Îl mărturisesc pe Hristos întru acelaşi Duh, ca fiind Fiul Unul Născut din Tatăl, Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Dimensiunea spirituală a teologiei eclesiale îndreptăţeşte importanţa acordată rugăciunii şi ascezei în lucrarea teologică. Harisma teologică, unul din darurile enumerate de Apostolul Pavel sub denumirea de « proorocie » (1), aparţine profunzimii vieţii eclesiale, însufleţite şi luminate începând de la Cincizecime de către Duhul, « Care de la Tatăl purcede » (2). El, « Duhul Adevărului » (3), este Cel care ne face cunoscut Cuvântul Tatălui; El este Cel care ne îngăduie să aprofundăm neîncetat perspectivele acestei iniţieri şi să–i dezvăluim toate consecinţele pentru epoca în care trăim. Duhul este Cel Care se împărtăşeşte ca Duh al lui Hristos (4), Care ne dăruieşte înţelegerea şi gândul (nous) lui Hristos (5). Rugăciunea rostită înainte de vestirea Sfintei Evanghelii în Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, cere stăruitor această inspiraţie : « Străluceşte în inimile noastre, Iubitorule de oameni, Stăpâne, lumina cea curată a cunoaşterii Dumnezeirii Tale şi deschide ochii gândului nostru spre înţelegerea evanghelicelor Tale propovăduiri. Pune în noi şi frica fericitelor Tale porunci, ca toate poftele trupului călcând, vieţuire duhovnicească să petrecem, cugetând şi făcând toate cele ce sunt spre bună plăcerea Ta ». Această rugăciune face din luminarea de către harul dumnezeiesc principiul cunoaşterii teologice ; pe de altă parte, ea afirmă o antropologie conformă cu « inima », centru al cunoaşterii, căreia i se asociază înţelegerea. În aceeaşi slujbă, rugăciunea rostită înainte de Trisaghion Îi spune Domnului : « Cel ce dai înţelepciune şi pricepere celui ce cere şi nu treci cu vederea pe cel ce greşeşte, ci pui pocăinţa () spre mântuire ... primeşte şi din gurile noastre, ale păcătoşilor, întreit-sfânta cântare şi ne cercetează pe noi întru bunătatea Ta ».

Gânditorii « neo-patristici » ortodocşi ai epocii noastre au păstrat această conştiinţă a adevăratei naturi a teologiei şi a strânsei sale legături cu viaţa Duhului. Iată de ce rugăciunea şi postul, asceza eclesială deschid calea către trăirea teologiei « mistice » sau « sacramentale » ca ştiinţă a mântuirii şi pentru oamenii zilelor noastre. Cel care se roagă este cu adevărat teolog, ne învaţă Evagrie, căci cel care se roagă pentru lume şi pentru mântuirea acesteia se poate învrednici ca Dumnezeu să-i dezvăluie căile mântuirii, adică unirea omului cu Dumnezeu.

Dumnezeu Cel în Treime închinat nu este obiect de cunoaştere; El este subiectul oricărei cunoaşteri atât despre Sine cât şi despre planurile Proniei Sale pentru făptura omenească. Învăţătura de credinţă a Bisericii nu este pur şi simplu rodul elaborării unor concepte omeneşti, ci revelaţia pe care Dumnezeu o face despre Sine şi despre dragostea Sa plină de milostivire pentru toată zidirea, pe care voieşte să o călăuzească spre mântuire, adică spre cunoaşterea nesfârşită, veşnică şi fericită a lui Dumnezeu de către om. De aceea, cu cât teologul este mai întărit prin rugăciune şi dragoste creştină cu atât va putea da oamenilor vremii sale un răspuns mai potrivit cu aspiraţiile lor, manifestând astfel dragostea lui Dumnezeu pentru toţi oamenii. Un astfel de exemplu este Sfântul Apostol Pavel, marele teolog mistic şi profetic, ajuns pe culmile cunoaşterii de Dumnezeu (6), el care dăduse dovadă de o atenţie părintească şi frăţească faţă de detaliile vieţii comunităţilor creştine cărora li se adresa. Astfel, teologia mistică devine izvor de lumină pentru lucrarea pastorală şi pentru misiunea Bisericii. Părintele Dumitru Stăniloae, după experienţa unei teologii academice de tip raţionalist, a descoperit, în scrierile Sfântului Grigorie Palama, această teologie mistică profundă. În Prefaţa Teologiei sale Dogmatice Ortodoxe, scria: « ne-am străduit să descoperim semnificaţia duhovnicească a învăţăturilor dogmatice, să evidenţiem adevărul lor în corespondenţa lui cu trebuinţele adânci ale sufletului care-şi caută mântuirea şi înaintează pe drumul ei în comuniunea cât mai pozitivă cu semenii, prin care ajunge la o anumită experienţă a lui Dumnezeu, ca comuniune supremă şi ca izvor al puterii de comuniune » (7).

Această îndoită preocupare – de fidelitate faţă de învăţătura eclesială apostolică şi patristică şi de atenţie faţă de epoca contemporană – constituie temeiul solid al unei teologii eclesiale. O teologie care n-ar fi destul de atentă să traducă mesajul credinţei în limbajul omului contemporan şi pe măsura necesităţilor sale duhovniceşti ar deveni aproape cu neputinţă de asimilat. Există în acest caz pericolul fie de a rămâne pe plan pastoral la nivelul stereotipurilor, fie de a propune căi spirituale lipsite de învăţătura de credinţă şi de teologia eclesială. Ori, spiritualitatea creştină profundă, mistica creştină ca experiere a Duhului Care purcede de la Tatăl şi se împărtăşeşte de Fiul, se trăieşte în experierea învăţăturii Bisericii. Dogma exprimă Adevărul, care este totodată şi Viaţa care trebuie cunoscută şi Calea care trebuie urmată (8). O « desbisericire » a gândirii teologice ar putea duce la sectarism sau la apatie spirituală. Pentru ortodoxie, nu există drumuri spirituale paralele; fiecare creştin trăieşte spiritualitatea tuturor, spiritualitate care este expresia vie a comuniunii eclesiale întemeiată pe învăţăturile de credinţă. O spiritualitate lipsită de conţinutul dogmatic devine un element alienant în viaţa Bisericii; tot astfel, şi un discurs închis în sine şi fără traducere în viaţă, sau asimilabil doar pe plan intelectual, o cunoaştere ideală care nu duce la o convertire existenţială.

În acelaşi timp, este evident că elaborarea teologică este condiţionată şi de factorii culturali specifici, ţinând de contextul în care trebuie exprimat adevărul universal. Spiritualitatea vie a unei Biserici locale îi poate influenţa teologia; şi reciproca este valabilă: teologia unei Biserici locale poate conferi un profil propriu sau specific vieţii pastorale, misionare şi spirituale a Bisericii respective, această realitate rămânând totuşi în comuniunea Bisericii Ortodoxe Universale. Pe de altă parte, când contextul socio-cultural în care se formează teologia şi spiritualitatea ortodoxă tradiţională se schimbă – cum este cazul, de pildă, în Apus – problema raportului dintre teologie şi spiritualitate se pune altfel, căci trebuie evitată atât izolarea faţă de acest context, cât şi dizolvarea identităţii ortodoxe într-un context nou.

Din punctul de vedere al dialogului ecumenic, problematica legăturii dintre teologie şi spiritualitate este deasemenea de mare importanţă, atât în ceea ce priveşte apropierea dintre Biserici cât şi unitatea lor în vederea unui răspuns comun la problemele omului contemporan.

La nivelul vieţii pastorale, pentru credincioşii care nu au studiat teologia, spiritualitatea trăită în complexitatea manifestărilor sale concrete (de exemplu, evlavia populară) are deseori multă greutate, deoarece constituie realitatea imediată a experienţei lor. Cultul unei Biserici este icoana imediată a identităţii sale.

Fără îndoială, una din cauzele actualei crize spirituale o constituie separarea teologiei academice de spiritualitatea mistică. În Apus, mişcările numite harismatice sunt o dovadă a căutării acestei dimensiuni spirituale. Dialogul în acest domeniu este cu atât mai util, cu cât multe dintre problemele şi îndatoririle care le revin creştinilor în slujirea Evangheliei în lume sunt identice sau asemănătoare. Dar, pentru a realiza un dialog fructuos pe plan teologic ca şi pe plan duhovnicesc, este necesară aprofundarea cunoaşterii reciproce şi a temeiurilor credinţei comune. O înţelegere profundă a cauzelor care au dus la deosebire sau la diferenţiere, ajungând până la a-i opune şi despărţi pe creştini, trebuie să depăşească simpla constatare a divergenţelor, care s-a dovedit deja insuficientă pentru realizarea unui dialog matur şi responsabil. Trebuie să ajungem să simţim că boala şi rănile celuilalt devin în egală măsură propria noastră suferinţă. Acest lucru începe prin aprofundarea propriei experienţe spirituale: creştinii ortodocşi trebuie să înceapă cu ei înşişi, redescoperind şi aprofundând propriul lor patrimoniu liturgic şi filocalic în faţa unei lumi secularizate.

Dar redescoperirea legăturii dintre teologie şi spiritualitate merge împreună cu redescoperirea legăturii dintre viaţa spirituală şi etica socială a Bisericii, dintre mistică şi misiune, pentru a aduce o mărturie credibilă şi constantă.

Note de subsol

1. 1 Co 14, 1 et 39.
2. In 15, 26.
3. In 16, 13.
4. Cf. Gal 4, 6.
5. 1 Co 2, 16.
6. Cf. 2 Co 12, 1-5.
7. Pr.Prof.Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed.IBMBOR, Bucureşti, 1978, p. 5.
8. Cf. In 14, 6.
 

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni