Adevărata libertate (II)

Libertatea a fost dată omului prin voința lui Dumnezeu, așa încât, atunci când încalcă voința Tatălui ceresc, omul își pierde în același timp libertatea, devenind robul pământului, al trupului său pieritor și al morții: „Blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrănești din el în toate zilele vieții tale! (...) În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ești luat; căci pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Fac. 3, 17-19).

Ceea ce omul fără Dumnezeu numește libertate este căderea lui în robia păcatului și a ispitei: „Lăsați-vă ispitiți” este porunca supremă a societăților de consum și sloganul lumii moderne, repetat la nesfârșit de industria publicitară. Păcatul, sub toate formele lui, ne leagă de lucrurile pieritoare, astfel încât sufletul nostru devine robul acestei lumi și al cărnii muritoare: „Sclavia este consecința inevitabilă, nu a rânduielii firești, ci a ispitei și păcatului. (…) Am spus că orice păcat este inseparabil de sclavie, iar această afirmație se referă în ceea ce mă privește la natura însăși a păcatului și nu la diversitatea lui. Așa cum toate bolile incurabile duc la moarte, dar nu toate au aceeași natură, tot așa greșelile noastre aduc sclavia, dar nu toate au aceeași natură” (Sf. Ioan Gură de Aur – „Omilie despre Facere”).

Libertatea omului este imposibilă fără Dumnezeu, pentru simplul motiv că fără Dumnezeu omul încetează să existe. Căci adevărata lui ființă nu este trupul său de carne, asemănător cu cel al animalelor, ci ființa lui duhovnicească, făcută după chipul și asemănarea lui Dumnezeu: „Natura omenească nu există (...), adică un om având o natură proprie, proprie tuturor oamenilor și care să le aparțină numai lor. Omul nu este altceva decât fiul lui Dumnezeu. El își trage obârșia din Dumnezeu, ființa lui provine din cea a lui Dumnezeu. Zămislind făptura vie a omului, dându-i o viață care nu există decât în El, Dumnezeu i-a dat în acest fel aceeași ființă cu a Lui” (Michel Henry – „Cuvântul lui Hristos”).

Omul căzut în păcat – cu alte cuvinte, noi toți – nu este adevăratul om, „dat fiind că principiul ontologic al omului nu se află în ființa lui biologică, ci în ființa lui întru Hristos”: „Hristos a fost de la bun început scopul în care a fost făcut omul” (Panayotis Nellas – „Îndumnezeirea vieții”).

Tot ceea ce în noi nu vine de la Hristos este potrivnic firii omenești și ne îndepărtează în același timp de Dumnezeu și de propria noastră ființă. De aici provine insatisfacția permanentă a omului care caută în lume ceea ce lumea nu-i poate da: „Carnea noastră poartă pecetea unei absențe, măcinată de nevoi și dorințe care se reînnoiesc fără încetare. Nicio apă nu poate domoli această sete” (Michel Henry, op. cit.).

Așa cum o boală pune stăpânire pe organele și funcțiile trupului, care devine astfel unealta propriei sale distrugeri, tot așa păcatul ne înrobește sufletul și duhul, care se pun în slujba aceluia care „poate face să piară și sufletul și trupul în Gheena” (Mt. 10, 28): „Păcatului îi place stăpânirea deplină. (…) Păcatul, cuibărindu-se chiar în adâncul sufletului, odată cu acesta și-a supus și toate puterile sufletești: mintea, voința și simțurile, și ca urmare s-a descompus într-o mulțime de înclinații, patimi și gânduri păcătoase, din suflet trecând în trup, și de aici în fapte și în gesturi, și în acest fel, a pătruns în toată conduita și în toate relațiile omului. (…) Păcatul care trăiește în noi, împreună cu diavolul – tatăl lui – este despotul care ne ține sufletul în robia sa și nu-i dă voie omului să facă ceea ce nu îi este pe plac” (Sf. Teofan Zăvorâtul – „Învățături și scrisori despre viața creștină”).

Dumnezeu fiind izvorul veșnic ce dă viață tuturor făpturilor vii, tot ce este potrivnic lui Dumnezeu este potrivnic Vieții. Omul real nu este cel care îmbătrânește și moare, ci omul făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Temelia și scopul vieții omenești nu se află în om, ci în Dumnezeu. Dumnezeu fiind Viața, „omul viu este un om care Îl cunoaște pe Dumnezeu” (Meister Eckhart).

Existența noastră pământească, pe care o numim în mod curent „viață” și care ne duce în mod inevitabil la moarte, seamănă mai curând cu o boală decât cu viața, iar omul care nu cunoaște decât această viață este aidoma unui bolnav incurabil care cu fiecare zi ce trece se apropie tot mai mult de moarte: „Omul începe să moară când începe să trăiască” (Sf. Nicodim Aghioritul). Așa cum o boală contagioasă nu poate transmite sănătatea, ci numai o boală de același fel, o viață care poartă pecetea morții nu poate fi ea însăși izvor de viață: „O viață trecătoare este o viață incapabilă de a-și da sieși viață, de a se aduce pe ea însăși la starea miraculoasă de ființă vie. Viața noastră nu-și are temelia în ea însăși” (Michel Henry, op. cit.). Ființa muritoare neputând fi ea însăși izvorul vieții sale, viața oricărei ființe vii nu poate veni decât de la izvorul vieții veșnice ce se află în Dumnezeu: „Tocmai pentru faptul că puterea de a trăi nu vine de la ea însăși, viața noastră nu poate trăi decât în viața infinită care îi dă viață fără încetare. Nicio făptură vie nu se poate desprinde de această viață atotputernică din care-și trage viața și fără de care s-ar prăbuși în neant” (Michel Henry, op. cit.).

Atunci când omul rupe legătura cu dimensiunea dumnezeiască a ființei lui și cu izvorul vieții veșnice care vine de la Dumnezeu, el devine robul acestei lumi vremelnice și al trupului lui muritor, asemenea unui condamnat la moarte care așteaptă ziua execuției: „Imaginați-vă un anume număr de oameni în lanțuri, și cu toții condamnați la moarte (…). Aceasta este imaginea condiției omenești” (Pascal). „Învățați de la moarte că ea nu cruță nimic, ea nu amână nimic. (…) Cine a auzit bulgării de pământ căzând cu rezonanță peste sicriul din groapă și mai stă nepăsător?! Nu te gândești că te vor mânca pământul și viermii? Sfârșitul, vine sfârșitul! Îți vine rândul, oricine ai fi, omule al pământului! (…) Dacă suntem născuți numai până la moarte, atunci de ce mai suntem născuți?” (Arhimandrit Arsenie Papacioc – „Veșnicia ascunsă într-o clipă”).

Așa-zisul umanism ateu este o absurditate, căci fără Dumnezeu, omul încetează să existe, adevărata sa făptură nefiind de ordin biologic, ci teologic: „Făcut după chipul lui Dumnezeu, omul are o existență concretă pe plan teologic. Pentru a exista cu adevărat, centrul ființei și vieții lui trebuie să fie în permanență Dumnezeu. Dacă se leapădă de Dumnezeu, se leapădă de el însuși, se distruge pe el însuși” (Panayotis Nellas, op. cit.).

Omul care se îndepărtează de Dumnezeu își pierde chipul omenesc și se condamnă pe el însuși la moarte, căci devine sclavul timpului care distruge totul și al legilor naturale care îl înrobesc morții, redus fiind la simpla lui aparență materială, un conglomerat vremelnic de atomi și celule, un nor de pulbere dus de vânt, care se va întoarce în țărâna din care a ieșit. „Atunci când temelia dumnezeiască a ființei a fost eliminată din făptura omenească și din lumea care se sprijină pe ea, omul se află aruncat în vârtejul haotic al fenomenelor materiale, o rețea de forțe oarbe lipsite de orice semnificație interioară” (Michel Henry, op. cit.).

Când omul rupe legătura cu Dumnezeu, el nu mai are niciun sprijin, niciun punct de reper, nicio destinație, aidoma unei frunze desprinse din copacul care-i dădea viață, precum în versurile bine cunoscute ale lui Paul Verlaine („Cântec de toamnă”):

„Et je m’en vais
Au vent mauvais
Qui m’emporte
Deçà, delà,
Pareil à la
Feuille morte”

(Traducere liberă:

„Åži mă las dus
De vântul rău
Care mă poartă
Ici colo
Ca frunza moartă”).

O frunză moartă dusă de vânt pare mai liberă și mai vie – ea se poate deplasa și chiar zbura – decât o frunză prinsă de ramura copacului. Tot așa, un suflet mort care s-a desprins de Dumnezeu – copacul Vieții veșnice care dă viață la tot ce există – pare mai liber decât un suflet care urmează calea mântuirii. Ca un om pierdut în mijlocul pustiului, omul fără Dumnezeu dispune de un număr nelimitat de direcții și poate alege orice cale, întrucât toate căile îl vor duce în mod sigur la moarte. În vreme ce omul care cunoaște direcția bună pentru a ieși din pustiul acestei lumi și a afla izvorul vieții fără de moarte nu urmează decât o singură cale, cea a lui Hristos și a ucenicilor Lui: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (In. 14, 6). „Dacă veți rămâne în cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenici ai Mei; și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (In. 8, 31-32).

Viorel Åžtefăneanu, Paris