Biserica - spaÅ£iu al vindecării ÅŸi al sfinÅ£irii

Slujba sfinÅ£irii noii biserici se termină cu binecuvântarea: „Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, pentru rugăciunile.... sfinÅ£ilor măriÅ£ilor ÅŸi bunilor biruitori Mucenici, ale căror moaÅŸte s-au semănat în tot pământul, spre rodire de tămăduire... să ne miluiască ÅŸi să ne mântuiască pe noi ca un bun ÅŸi de oameni iubitor”. Biserica învaÅ£ă că, prin jertfa lor, martirii au învins păcatul, egoismul ÅŸi răutatea, ÅŸi au ales comuniunea cu Cel ce este „Învierea ÅŸi ViaÅ£a” (Cf. Ioan 11, 25), cu Doctorul sufletelor ÅŸi al trupurilor noastre, ca singura cale spre vindecare. De aceea, harul Sfântului Duh, lucrător în sfinÅ£ii ÅŸi bunii biruitori mucenici, este semănat în tot pământul, ÅŸi mai ales acolo unde se zideÅŸte o nouă biserică, pentru ca, din puterea iubirii lor mai tari decât moartea, să se adape sufletul oricărui creÅŸtin ce caută tămăduire, vindecare sau mântuire. Astfel, Tertulian (†230) era încredinÅ£at că „sângele martirilor este sămânÅ£a creÅŸtinilor”, în sensul că pe credinÅ£a ÅŸi jertfa în Hristos ale martirilor se va zidi Biserica lui Hristos-Domnul pe care nici „porÅ£ile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18).

Biserica lui Hristos este Biserică slăvită, sfântă ÅŸi fără de prihană (Cf. Efeseni 5, 25-27), curăÅ£ită ÅŸi sfinÅ£ită prin jertfa cea unică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Iar Hristos, Unul Sfânt (Unus Sanctus), este Capul Bisericii - Una Sancta. SfinÅ£enia Lui se comunică permanent Bisericii pentru ca ea să fie permanent Trupul tainic ÅŸi sfânt al lui Hristos. AÅŸadar, sfinÅ£enia Bisericii este sfinÅ£enie primită de la Hristos-Unul din Treime prin harul sfânt dăruit ei de Hristos.

Dar, după cum Unus Sanctus-Iisus Hristos a luat trup omenesc din Fecioara Maria prin pogorârea Sfântului Duh asupra unei persoane umane, în prezenÅ£a Tatălui, tot aÅŸa Biserica lui Hristos – Una Sancta se constituie la Cincizecime (Rusalii) prin pogorârea Sfântului Duh trimis de Tatăl ÅŸi de Fiul asupra mai multor persoane umane – Apostolii, în formă de limbi de foc (Cf. Fapte 2), iar ei Apostolii botează pe cei ce cred în Iisus Hristos, în numele Tatălui ÅŸi al Fiului ÅŸi al Sfântului Duh (Cf. Matei 28, 19).

Astfel, harul Preasfintei Treimi se comunică Bisericii ca har al Domnului nostru Iisus Hristos, dragoste a lui Dumnezeu Tatăl ÅŸi împărtăÅŸire a (comuniune) Sfântului Duh (cf. II Corinteni 13, 13). De aceea s-a spus că „Biserica este plină de Sfânta Treime” (Cf. Origen, Selecta in Psalmos, 23, 1; PG 12, 1265), iar participarea la viaÅ£a Bisericii este comuniune de iubire ÅŸi viaÅ£ă cu Sfânta Treime.

Legătura dintre Preasfânta Treime ÅŸi Biserică-Una Sancta se face prin Unul Sfânt-Unul Domn Iisus Hristos, prin umanitatea asumată ÅŸi îndumnezeită de El care devine mijloc sau punte de unificare ÅŸi de îndumnezeire a întregii umanităÅ£i ÅŸi creaÅ£ii în Dumnezeu. Prin jertfa Sa unică, Hristos conduce la desăvârÅŸire pe cei ce-i sfinÅ£eÅŸte: „Căci printr-o singură jertfă adusă, a adus la veÅŸnică desăvârÅŸire pe cei ce se sfinÅ£esc” (Evrei 10, 14).

În noaptea de dinaintea Pătimirilor Sale, Iisus se roagă „Părintelui Sfânt” (Ioan 17, 11): „SfinÅ£eÅŸte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul. Precum M-ai trimis pe Mine în lume, ÅŸi Eu i-am trimis pe ei în lume. Pentru ei Eu Mă sfinÅ£esc pe Mine Însumi, ca ÅŸi ei să fie sfinÅ£iÅ£i întru adevăr” (Ioan 17, 17-19).

Participând la sfinÅ£enia Bisericii, care e sfinÅ£enia lui Hristos comunicată oamenilor, creÅŸtinii pot deveni sfinÅ£i. După Sf. Grigorie de Nyssa (†395), „a fi creÅŸtin, înseamnă a imita natura divină” (PG 46, 244A). Aceasta nu în sensul de dobândire a esenÅ£ei divine, căci acest lucru este imposibil creaturii, ci a modului de a fi dumnezeiesc al persoanelor în comuniune (Cf. articolul „Sainteté”, în Jean-Yves Lacoste, Dictionnaire critique de théologie, PUF, 1998, p. 1060).

SfinÅ£irea oamenilor în Biserica lui Hristos însemnă, aÅŸadar, îndumnezeirea lor prin har, participarea lor la iubirea ÅŸi viaÅ£a eternă a Preasfintei Treimi. Pentru Sf. Irineu de Lyon (†202), „slava lui Dumnezeu este omul viu, iar viaÅ£a omului este vederea lui Dumnezeu” (Adv. Haer., IV, 20, 7), iar, după Sfântul Vasile cel Mare (†379), omul este o creatură „care a primit porunca să devină dumnezeu” (PG 36, 560A).

În acest sens, Sfântul Apostol Pavel descrie în epistolele sale vocaÅ£ia creÅŸtinilor la sfinÅ£enie. Efesenilor le arată că orice creÅŸtin este chemat să trăiască în comuniune cu Sfânta Treime pentru a deveni locaÅŸ al lui Dumnezeu: „prin El (Hristos) avem apropierea către Tatăl, într-un Duh. Deci (...) sunteÅ£i împreună cetăÅ£eni cu sfinÅ£ii ÅŸi casnici ai lui Dumnezeu, zidiÅ£i fiind pe temelia apostolilor ÅŸi proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind ÎnsuÅŸi Hristos. Întru El, orice zidire bine alcătuită creÅŸte ca să ajungă un locaÅŸ sfânt în Domnul. În Care voi împreună sunteÅ£i zidiÅ£i spre a fi locaÅŸ al Lui Dumnezeu în Duh” (Efeseni 2,18-22; vezi ÅŸi 4,1-7). Iar tesalonicenilor le spune clar că: „voia lui Dumnezeu aceasta este: sfinÅ£irea voastră ... Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăÅ£ie, ci la sfinÅ£ire” (I Tesaloniceni 4, 3-7).

Iată de ce ÅŸi chemarea primă ÅŸi ultimă, permanentă ÅŸi esenÅ£ială a Bisericii este chemarea la sfinÅ£enie, la comuniunea de iubire ÅŸi viaÅ£ă a oamenilor cu Hristos ÅŸi întreolaltă: „Pentru că ÅŸi Cel ce sfinÅ£eÅŸte ÅŸi cei ce se sfinÅ£esc, dintr-unul sunt toÅ£i; de aceea nu se ruÅŸinează să-i numească pe ei fraÅ£i, zicând: spune-voi fraÅ£ilor mei numele Tău. În mijlocul Bisericii Tale te voi lăuda” (Evrei 2, 11-12). Întrucât Biserica este neam sfânt, seminÅ£ie aleasă, popor agonisit de Dumnezeu, ea are ca misiune primordială vestirea în lume a bunătăÅ£ilor Celui ce ne-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată (Cf. I Petru 2, 9).

CreaÅ£ia întreagă, universul sau cosmosul, se sfinÅ£eÅŸte prin Biserică. De aceea, Sf. Irineu de Lyon recomandă: „Să ne adăpostim în Biserică, să ne adăpostim la pieptul ei, să ne hrănim din Scripturile Domnului căci Biserica a fost sădită în lume ca un paradis” (Adv. Haer., V, 20, 2). Duhul Sfânt-SfinÅ£itorul transformă creaÅ£ia în Biserică, întregul univers participând, prin Biserică, la pelerinajul umanităÅ£ii „de la moarte la viaÅ£ă ÅŸi de pe pământ la cer” (Canonul Învierii). Biserica integrează deci întreaga diversitate a frumuseÅ£ii lumii în vocaÅ£ia de îndumnezeire a omului.

De aceea, chiar biserica în sensul de locaÅŸ de închinare exprimă vocaÅ£ia lumii, aceea de-a deveni biserică, după cum învaÅ£ă Sfântul Maxim Mărturisitorul (†662): „Biserica este imaginea desăvârÅŸită a lumii sensibile. Ea are drept cer altarul, iar ca pământ naosul în toată frumuseÅ£ea lui. În schimb, lumea este o biserică: ca altar ea are cerul, iar ca naos pământul în toată măreÅ£ia lui” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogie, 3, PG 91, 669; citat de Olivier Clément, în Sources, Paris, DDB, 2007, p. 147.) Intrând în biserică, credinciosul contemplă taina (misterul) întregului cosmos, sensul lui ultim: comuniunea cu Dumnezeu Creatorul.

Astăzi, sfinÅ£im aici, la Centrul Mitropolitan de la Limours, o nouă ”poartă a cerului”, o biserică din lemn, construită în stilul bisericilor româneÅŸti maramureÅŸene, având formă de navă, de corabie a mântuirii noastre, cu turla înaltă ca un catarg, având crucea drept steag, care ne îndreaptă spiritual spre frumuseÅ£ea eternă a ÎmpărăÅ£iei cerurilor, spre iubirea ÅŸi slava Preasfintei Treimi.

FrumuseÅ£ea arhitecturală, zvelteÅ£ea, căldura ÅŸi personalitatea deosebită acestei biserici din lemn invită, în acelaÅŸi timp, la reculegere ÅŸi smerenie, la creÅŸtere ÅŸi edificare spirituală, după cum creÅŸte ÅŸi se înalÅ£ă arborele de lemn în lumina soarelui. Există, de altfel, o legătură profundă între spiritualitatea românească ÅŸi lemn, fundamentată pe legătura românului cu natura, cu pădurea sau codrul. Vechile biserici construite din lemn, în special cele construite dintr-un singur arbore, fără a folosi cuie de fier, fac parte din patrimoniul cultural-spiritual al românilor. Ele simbolizează ÅŸi căldura spirituală a rugăciunii, a comuniunii oamenilor cu Dumnezeu ÅŸi întreolaltă, din generaÅ£ie în generaÅ£ie. Ele simbolizează faptul că ÅŸi fragilitatea materiei poate simboliza frumuseÅ£ea spiritului.

Cât priveÅŸte semnificaÅ£iile spirituale ale lemnului din biserică, stejarul, arbore de esenÅ£ă tare, cu dimensiunile sale impresionante, longevitate ÅŸi putere de a rezista tuturor vicisitudinilor timpului, simbolizează, în special, soliditatea credinÅ£ei, permanenÅ£a ÅŸi continuitatea vieÅ£ii eclesiale a unui popor credincios. Cu rădăcinile sale înfipte adânc în pământ ÅŸi cu vârful ridicat spre cer, stejarul se înfăÅ£iÅŸa omului tradiÅ£ional ca un arbore axial care asigura comunicarea dintre trei lumi: lumea subpământeană, lumea terestră ÅŸi lumea celestă.

În Sfânta Scriptură, stejarul, mai ales cel solitar, este loc de teofanie ÅŸi altar de jertfă. Dumnezeu se arată lui Avraam la stejarul Mamvri (Cf. Facere 18, 1); îngerul se arată lui Ghedeon tot sub stejar (Cf. Judecători 6, 11); Avraam zideÅŸte sub stejar un jertfelnic Domnului (Cf. Facere 13, 18). Stejarul era arborele sub care oamenii obiÅŸnuiau să se odihnească (Cf. III Regi 13, 14) sau să-ÅŸi îngroape morÅ£ii (Cf. Facere 25, 9; 35, 8; I Cronici 10, 12). De asemenea, în Vechiul Testament, stejarul era loc de consacrare a conducătorilor triburilor lui Israel: Abimelec a fost pus rege la stejarul cel de lângă Sichem (Cf. Judecători 9, 6).

În acelaÅŸi timp, stejarul ocupă un loc important ÅŸi în viaÅ£a ÅŸi spiritualitatea poporului nostru. Avem stejari legendari, precum stejarul moldav de la BorzeÅŸti sau gorunul transilvan al lui Horea, de la Å¢ebea, care ne amintesc de mari personalităÅ£i ÅŸi de evenimente istorice.

Un alt element folosit la construcÅ£ia bisericii româneÅŸti tradiÅ£ionale din lemn este bradul. Acesta este simbolul elevaÅ£iei ÅŸi verticalităÅ£ii, al permanenÅ£ei ÅŸi prospeÅ£imii, al tinereÅ£ii ÅŸi frumuseÅ£ii, al cerescului ÅŸi al vieÅ£ii veÅŸnice. Cedrii Libanului, amintiÅ£i atât de des în Vechiul Testament, erau folosiÅ£i pentru a compara statura omului (Cf. Iezechiel 31, 3; Amos 2, 9), indicând grandoare (Cf. Ps 91, 12) ÅŸi măreÅ£ie (Cf. IV Regi 14, 9).

Desigur, toate aceste semnificaÅ£ii spirituale ale lemnului, la care se adaugă simbolismul liturgic ortodox foarte bogat, ne îndeamnă să căutăm frumuseÅ£ile spirituale ale vieÅ£ii în comuniune cu Dumnezeu ÅŸi întreolaltă, ca pregustare a frumuseÅ£ilor eterne ale ÎmpărăÅ£iei Preasfintei Treimi.

Astăzi, cu ocazia sfinÅ£irii acestui locaÅŸ, felicităm pe ÎnaltpreasfinÅ£itul Părinte Mitropolit Iosif, al Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Europa Occidentală ÅŸi de Meridională, dimpreună cu toată comunitatea ortodoxă românească, harnică ÅŸi misionară, luminată de evlavie ÅŸi simÅ£ire românească, pe toÅ£i ctitorii ÅŸi ajutătorii acestui sfânt lăcaÅŸ, precum ÅŸi pe toÅ£i clericii ÅŸi credincioÅŸii prezenÅ£i la acest eveniment sfânt ÅŸi solemn de spiritualitate creÅŸtină ÅŸi de sărbătoare românească.

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române