Adevărata libertate (I)

Libertatea se află în fruntea celor trei valori supreme proclamate de RevoluÅ£ia Franceză – Libertate, Egalitate, Fraternitate –, care rezumă precum o sfântă treime laică idealul umanist ÅŸi democratic al epocii moderne. Dar această frumoasă lozincă a omului fără Dumnezeu nu ÅŸi‑a Å£inut făgăduinÅ£a: în numele libertăÅ£ii au fost umplute închisori ÅŸi tăiate capete, în numele egalităÅ£ii, dictatori fioroÅŸi au devenit atotputernici, în numele fraternităÅ£ii sociale, politice, naÅ£ionale sau rasiale au fost comise cele mai monstruoase crime ÅŸi măceluri din istoria omenirii, care au atins proporÅ£ii planetare, aÅŸa încât putem vorbi de o fraternitate mondială întru distrugere, învrăjbire ÅŸi ucidere de oameni. Prin urmare, sfânta treime a omenirii moderne, ce s‑a desprins de Dumnezeu, a produs fructe otrăvite, diametral opuse făgăduinÅ£elor ei: libertatea tiranilor ÅŸi a terorii politice, egalitatea celor întemniÅ£aÅ£i ÅŸi uciÅŸi fără vină, fraternitatea ucigaÅŸilor ÅŸi a fiarelor cu chip de om. Chiar dacă epoca marilor tiranii mondiale ÅŸi a masacrelor la scară planetară pare că aparÅ£ine trecutului, putem fi siguri că acelaÅŸi copac va da întotdeauna aceleaÅŸi roade. Libertatea omului fără Dumnezeu ucide – mult mai mult decât tutunul! –, dar continuăm să fumăm fără grijă această otravă, care aduce mai devreme sau mai târziu destrămarea sufletului, deznădejdea ÅŸi suferinÅ£a: „Altădată nu aveam decât libertatea în gură. O întindeam pe tartine la micul dejun, o mestecam cât era ziua de lungă (…); nu ÅŸtiam ce fac. Nu ÅŸtiam că libertatea nu este o recompensă, nici o decoraÅ£ie ce se sărbătoreÅŸte cu ÅŸampanie. ( …) Nu, nicidecum, ea este, dimpotrivă, o corvoadă ÅŸi o fugă nesfârÅŸită, singuratică ÅŸi extrem de istovitoare. Ah, dragul meu, pentru cel ce e singur, fără Dumnezeu ÅŸi fără stăpân, povara zilelor e cumplită!” (A. Camus – „Căderea”).

Cel ce se îndepărtează de Dumnezeu seamănă cu un om pierdut în mijlocul unui pustiu nesfârÅŸit: el este liber să aleagă orice direcÅ£ie, la dreapta, la stânga, înainte sau îndărăt, dar oricare ar fi calea aleasă, ea nu‑l va duce nicăieri ÅŸi la capătul oricărui drum îl aÅŸteaptă moartea. Libertatea nu este în acest caz decât un miraj care ne făgăduieÅŸte viaÅ£a, dar ne duce la moarte: „Alergăm nepăsători către prăpastie, după ce am pus înaintea noastră ceva care să ne acopere vederea” (Pascal – „Cugetări”).

Ceea ce omul fără Dumnezeu numeÅŸte libertate nu este altceva decât dreptul de a ne alege propria noastră cale către eÅŸafod, dat fiind că „ultimul act este întotdeauna sângeros, oricât de frumos ar fi fost restul comediei” (Pascal – op. cit.): „SporiÅ£i numărul zilelor voastre, astfel încât să dureze cât acei stejari sub care s‑au odihnit strămoÅŸii noÅŸtri ÅŸi care vor da umbră ÅŸi urmaÅŸilor lor; îngrămădiÅ£i în acest spaÅ£iu care pare imens onoruri, bogăÅ£ii, plăceri: la ce vă va fi slujit această grămadă, când ultima răsuflare a morÅ£ii, atât de plăpândă ÅŸi vlăguită, va spulbera dintr‑odată această slavă deÅŸartă, precum un castel de cărÅ£i de joc, distracÅ£ie fără noimă a copiilor?” (Bossuet – „Predică despre moarte”).

Fără conlucrarea ÅŸi ajutorul lui Dumnezeu, toate strădaniile omului de a afla prin propriile sale mijloace fericirea pe acest pământ ÅŸi de a făuri fericirea semenilor lui au fost ÅŸi vor fi întotdeauna sortite eÅŸecului, atât pe plan individual – „Istoria unei vieÅ£i, oricare ar fi ea, este istoria unui eÅŸec” (J.‑P. Sartre) –, cât ÅŸi pe plan colectiv: „Nefericirea este astăzi patria comună, singura împărăÅ£ie lumească ce ÅŸi‑a împlinit făgăduinÅ£a” (A. Camus – „Omul revoltat”).

Căci atunci când omul se leapădă de Dumnezeu ÅŸi nu urmează decât propria sa voinÅ£ă, libertatea lui rău întrebuinÅ£ată nu‑l poate duce decât în iad, el căzând sub stăpânirea vrăjmaÅŸului lui Dumnezeu, care a voit să‑şi zidească propria sa împărăÅ£ie: „Eu pot făuri singur în faÅ£a lui Dumnezeu o împărăÅ£ie în care Dumnezeu să nu aibă niciun amestec: ea este iadul… Dacă omul nu înÅ£elege iadul, înseamnă că el nu ÅŸi‑a înÅ£eles propria sa inimă” (Marcel Jouhandeau, citat de P. Evdokimov – „Vârstele vieÅ£ii duhovniceÅŸti”).

Materialismul deÅŸănÅ£at care domneÅŸte în lumea de astăzi este cea mai cumplită robie din istoria omenirii, căci el ne leagă de lucrurile acestei lumi, sortite pieirii, ÅŸi de trupul de carne, tot atât de vremelnic ÅŸi pieritor ca bunurile noastre lumeÅŸti, aÅŸa încât cel robit lucrurilor materiale – această formă solidă a neantului, tot aÅŸa cum gheaÅ£a este forma solidă a apei – devine în mod implicit robul morÅ£ii – „Doctrina materialiÅŸtilor, inerÅ£ie universală ÅŸi mecanismul materiei, este moartea” (F. M. Dostoievski) – ÅŸi cade în puterea aceluia care „poate să piardă ÅŸi trupul ÅŸi sufletul în Gheena” (Mt. 10, 28).

Criza spirituală a lumii moderne este mult mai primejdioasă ÅŸi mai tragică decât criza economică, ruina sufletului omenesc fiind infinit mai gravă decât cea a băncilor sau industriilor noastre: „PăcătoÅŸii sunt niÅŸte bolnavi ameninÅ£aÅ£i de moarte spirituală, mult mai de temut decât cea trupească” ( P. Evdokimov – op. cit.). Căci o boală incurabilă a trupului ia sfârÅŸit în momentul morÅ£ii, în timp ce sufletul bolnav nu poate să moară ÅŸi va fi aruncat precum servitorul netrebnic „în întunericul din afară, unde va fi plânsul ÅŸi scrâÅŸnirea dinÅ£ilor” (Mt. 25, 30): „Iadul nu este altceva decât separarea omului de Dumnezeu, autonomia lui îl exclude din locul unde Dumnezeu e prezent, ÅŸi acest iad îl cunoaÅŸtem cu toÅ£ii. Este iadul tuturor celor căzuÅ£i pradă deznădejdii, care explorează adâncurile lui Satan. (…) Un pesimism coroziv roade rădăcinile vieÅ£ii, îl face pe om indiferent, impermeabil harului lui Dumnezeu, acesta este iadul inimii care îÅŸi strigă deznădejdea ÅŸi cuvintele de hulă în faÅ£a cerului pustiu” (P. Evdokimov – op. cit.).

Libertatea omului fără Dumnezeu constă în a‑şi alege iadul său personal, aÅŸa cum alegem un canal de televiziune. Nu omul se află în iad, ci iadul este înlăuntrul omului: „răul devine astfel lăuntric, iar Dumnezeu, dimpotrivă, devine exterior omului” (P. Evdokimov – op. cit.). Oriunde s‑ar duce, orice ar face, omul fără Dumnezeu îÅŸi poartă iadul cu sine, precum melcul cochilia, aÅŸa încât el ajunge să creadă că aceasta este starea firească ÅŸi soarta normală a omului. A trăi în îndestulare ÅŸi mulÅ£umire de sine, fără a ÅŸti că se află în iad, este modul de viaÅ£ă al făpturilor oarbe ÅŸi robotizate fabricate în serie de societăÅ£ile de consum, aceÅŸti somnambuli ghiftuiÅ£i ÅŸi nepăsători care se îndreaptă chefuind ÅŸi dansând către prăpastia de foc unde va fi plânsul ÅŸi scrâÅŸnirea dinÅ£ilor (Mt. 13, 50).

Libertatea de a distruge lumea ÅŸi de a se distruge pe sine însuÅŸi este singura libertate a omului fără Dumnezeu: „Acolo unde nu este Dumnezeu, nu există nici omul. A pierde chipul lui Dumnezeu duce la dispariÅ£ia chipului omenesc însuÅŸi, dezumanizează lumea ÅŸi sporeÅŸte numărul celor «posedaÅ£i»” (P. Evdokimov – op. cit.).

Omul care se leapădă de Dumnezeu se leapădă în acelaÅŸi timp de libertatea sa. Căci cel care nu face decât propria sa voie ÅŸi nu ascultă decât de propria sa raÅ£iune devine robul făpturii sale de carne ÅŸi unealta oarbă a celui rău: „Fără Dumnezeu raÅ£iunea devine asemănătoare cu animalul ÅŸi cu demonii, ÅŸi depărtându‑se de menirea ei firească, ea năzuieÅŸte către ceea ce îi este străin” (Sf. Grigorie Palama – „Omilia 51”).

Setea de libertate face parte integrantă din fiinÅ£a omenească, ea fiind semnul asemănării noastre cu Dumnezeu. Prin urmare, libertatea nu poate avea altă menire ÅŸi altă destinaÅ£ie decât reîntoarcerea noastră la Dumnezeu, scop suprem al existenÅ£ei omeneÅŸti, către care tind toate puterile ÅŸi năzuinÅ£ele fiinÅ£ei noastre lăuntrice. Căci omul este o făptură „înfometată de Dumnezeu. Îndărătul tuturor formelor de foame ale vieÅ£ii noastre, se află Dumnezeu. Oricare ar fi dorinÅ£ele noastre, în ultimă instanÅ£ă, pe El îl dorim” (Părintele A. Schmemann – „Pentru viaÅ£a lumii”).

Tot aÅŸa cum libertatea păsărilor este zborul, iar o pasăre care se târăÅŸte pe pământ este o pasăre bolnavă, în acelaÅŸi fel, libertatea omului este de a se înălÅ£a către Dumnezeu, iar păcatul este o boală sufletească ce ne Å£ine legaÅ£i de cele pământeÅŸti, paralizând funcÅ£iile fireÅŸti ale sufletului, istovindu‑i puterile ÅŸi distrugând forÅ£ele sale spirituale: „AÅŸa cum bolile distrug trupurile ÅŸi omoară, la fel ÅŸi păcatul face sufletului. Sufletul slab, îngreunat de patimă, se clatină pururi, nu poate privi către cer niciodată ÅŸi este cu totul neputincios să îÅŸi aÅ£intească ochii spre lumina adevărului” (Sf. Nectarie din Eghina – op. cit.).

(Va urma)

Viorel Åžtefăneanu