Adevărata libertate (I)

Libertatea se află în fruntea celor trei valori supreme proclamate de Revoluția Franceză – Libertate, Egalitate, Fraternitate –, care rezumă precum o sfântă treime laică idealul umanist și democratic al epocii moderne. Dar această frumoasă lozincă a omului fără Dumnezeu nu și‑a ținut făgăduința: în numele libertății au fost umplute închisori și tăiate capete, în numele egalității, dictatori fioroși au devenit atotputernici, în numele fraternității sociale, politice, naționale sau rasiale au fost comise cele mai monstruoase crime și măceluri din istoria omenirii, care au atins proporții planetare, așa încât putem vorbi de o fraternitate mondială întru distrugere, învrăjbire și ucidere de oameni. Prin urmare, sfânta treime a omenirii moderne, ce s‑a desprins de Dumnezeu, a produs fructe otrăvite, diametral opuse făgăduințelor ei: libertatea tiranilor și a terorii politice, egalitatea celor întemnițați și uciși fără vină, fraternitatea ucigașilor și a fiarelor cu chip de om. Chiar dacă epoca marilor tiranii mondiale și a masacrelor la scară planetară pare că aparține trecutului, putem fi siguri că același copac va da întotdeauna aceleași roade. Libertatea omului fără Dumnezeu ucide – mult mai mult decât tutunul! –, dar continuăm să fumăm fără grijă această otravă, care aduce mai devreme sau mai târziu destrămarea sufletului, deznădejdea și suferința: „Altădată nu aveam decât libertatea în gură. O întindeam pe tartine la micul dejun, o mestecam cât era ziua de lungă (…); nu știam ce fac. Nu știam că libertatea nu este o recompensă, nici o decorație ce se sărbătorește cu șampanie. ( …) Nu, nicidecum, ea este, dimpotrivă, o corvoadă și o fugă nesfârșită, singuratică și extrem de istovitoare. Ah, dragul meu, pentru cel ce e singur, fără Dumnezeu și fără stăpân, povara zilelor e cumplită!” (A. Camus – „Căderea”).

Cel ce se îndepărtează de Dumnezeu seamănă cu un om pierdut în mijlocul unui pustiu nesfârșit: el este liber să aleagă orice direcție, la dreapta, la stânga, înainte sau îndărăt, dar oricare ar fi calea aleasă, ea nu‑l va duce nicăieri și la capătul oricărui drum îl așteaptă moartea. Libertatea nu este în acest caz decât un miraj care ne făgăduiește viața, dar ne duce la moarte: „Alergăm nepăsători către prăpastie, după ce am pus înaintea noastră ceva care să ne acopere vederea” (Pascal – „Cugetări”).

Ceea ce omul fără Dumnezeu numește libertate nu este altceva decât dreptul de a ne alege propria noastră cale către eșafod, dat fiind că „ultimul act este întotdeauna sângeros, oricât de frumos ar fi fost restul comediei” (Pascal – op. cit.): „Sporiți numărul zilelor voastre, astfel încât să dureze cât acei stejari sub care s‑au odihnit strămoșii noștri și care vor da umbră și urmașilor lor; îngrămădiți în acest spațiu care pare imens onoruri, bogății, plăceri: la ce vă va fi slujit această grămadă, când ultima răsuflare a morții, atât de plăpândă și vlăguită, va spulbera dintr‑odată această slavă deșartă, precum un castel de cărți de joc, distracție fără noimă a copiilor?” (Bossuet – „Predică despre moarte”).

Fără conlucrarea și ajutorul lui Dumnezeu, toate strădaniile omului de a afla prin propriile sale mijloace fericirea pe acest pământ și de a făuri fericirea semenilor lui au fost și vor fi întotdeauna sortite eșecului, atât pe plan individual – „Istoria unei vieți, oricare ar fi ea, este istoria unui eșec” (J.‑P. Sartre) –, cât și pe plan colectiv: „Nefericirea este astăzi patria comună, singura împărăție lumească ce și‑a împlinit făgăduința” (A. Camus – „Omul revoltat”).

Căci atunci când omul se leapădă de Dumnezeu și nu urmează decât propria sa voință, libertatea lui rău întrebuințată nu‑l poate duce decât în iad, el căzând sub stăpânirea vrăjmașului lui Dumnezeu, care a voit să‑și zidească propria sa împărăție: „Eu pot făuri singur în fața lui Dumnezeu o împărăție în care Dumnezeu să nu aibă niciun amestec: ea este iadul… Dacă omul nu înțelege iadul, înseamnă că el nu și‑a înțeles propria sa inimă” (Marcel Jouhandeau, citat de P. Evdokimov – „Vârstele vieții duhovnicești”).

Materialismul deșănțat care domnește în lumea de astăzi este cea mai cumplită robie din istoria omenirii, căci el ne leagă de lucrurile acestei lumi, sortite pieirii, și de trupul de carne, tot atât de vremelnic și pieritor ca bunurile noastre lumești, așa încât cel robit lucrurilor materiale – această formă solidă a neantului, tot așa cum gheața este forma solidă a apei – devine în mod implicit robul morții – „Doctrina materialiștilor, inerție universală și mecanismul materiei, este moartea” (F. M. Dostoievski) – și cade în puterea aceluia care „poate să piardă și trupul și sufletul în Gheena” (Mt. 10, 28).

Criza spirituală a lumii moderne este mult mai primejdioasă și mai tragică decât criza economică, ruina sufletului omenesc fiind infinit mai gravă decât cea a băncilor sau industriilor noastre: „Păcătoșii sunt niște bolnavi amenințați de moarte spirituală, mult mai de temut decât cea trupească” ( P. Evdokimov – op. cit.). Căci o boală incurabilă a trupului ia sfârșit în momentul morții, în timp ce sufletul bolnav nu poate să moară și va fi aruncat precum servitorul netrebnic „în întunericul din afară, unde va fi plânsul și scrâșnirea dinților” (Mt. 25, 30): „Iadul nu este altceva decât separarea omului de Dumnezeu, autonomia lui îl exclude din locul unde Dumnezeu e prezent, și acest iad îl cunoaștem cu toții. Este iadul tuturor celor căzuți pradă deznădejdii, care explorează adâncurile lui Satan. (…) Un pesimism coroziv roade rădăcinile vieții, îl face pe om indiferent, impermeabil harului lui Dumnezeu, acesta este iadul inimii care își strigă deznădejdea și cuvintele de hulă în fața cerului pustiu” (P. Evdokimov – op. cit.).

Libertatea omului fără Dumnezeu constă în a‑și alege iadul său personal, așa cum alegem un canal de televiziune. Nu omul se află în iad, ci iadul este înlăuntrul omului: „răul devine astfel lăuntric, iar Dumnezeu, dimpotrivă, devine exterior omului” (P. Evdokimov – op. cit.). Oriunde s‑ar duce, orice ar face, omul fără Dumnezeu își poartă iadul cu sine, precum melcul cochilia, așa încât el ajunge să creadă că aceasta este starea firească și soarta normală a omului. A trăi în îndestulare și mulțumire de sine, fără a ști că se află în iad, este modul de viață al făpturilor oarbe și robotizate fabricate în serie de societățile de consum, acești somnambuli ghiftuiți și nepăsători care se îndreaptă chefuind și dansând către prăpastia de foc unde va fi plânsul și scrâșnirea dinților (Mt. 13, 50).

Libertatea de a distruge lumea și de a se distruge pe sine însuși este singura libertate a omului fără Dumnezeu: „Acolo unde nu este Dumnezeu, nu există nici omul. A pierde chipul lui Dumnezeu duce la dispariția chipului omenesc însuși, dezumanizează lumea și sporește numărul celor «posedați»” (P. Evdokimov – op. cit.).

Omul care se leapădă de Dumnezeu se leapădă în același timp de libertatea sa. Căci cel care nu face decât propria sa voie și nu ascultă decât de propria sa rațiune devine robul făpturii sale de carne și unealta oarbă a celui rău: „Fără Dumnezeu rațiunea devine asemănătoare cu animalul și cu demonii, și depărtându‑se de menirea ei firească, ea năzuiește către ceea ce îi este străin” (Sf. Grigorie Palama – „Omilia 51”).

Setea de libertate face parte integrantă din ființa omenească, ea fiind semnul asemănării noastre cu Dumnezeu. Prin urmare, libertatea nu poate avea altă menire și altă destinație decât reîntoarcerea noastră la Dumnezeu, scop suprem al existenței omenești, către care tind toate puterile și năzuințele ființei noastre lăuntrice. Căci omul este o făptură „înfometată de Dumnezeu. Îndărătul tuturor formelor de foame ale vieții noastre, se află Dumnezeu. Oricare ar fi dorințele noastre, în ultimă instanță, pe El îl dorim” (Părintele A. Schmemann – „Pentru viața lumii”).

Tot așa cum libertatea păsărilor este zborul, iar o pasăre care se târăște pe pământ este o pasăre bolnavă, în același fel, libertatea omului este de a se înălța către Dumnezeu, iar păcatul este o boală sufletească ce ne ține legați de cele pământești, paralizând funcțiile firești ale sufletului, istovindu‑i puterile și distrugând forțele sale spirituale: „Așa cum bolile distrug trupurile și omoară, la fel și păcatul face sufletului. Sufletul slab, îngreunat de patimă, se clatină pururi, nu poate privi către cer niciodată și este cu totul neputincios să își ațintească ochii spre lumina adevărului” (Sf. Nectarie din Eghina – op. cit.).

(Va urma)

Viorel Åžtefăneanu