ELIADE - Omul

L’am întâlnit pe Eliade de mai multe ori, între martie 1976 la Chicago, ÅŸi septembrie 1985 la Paris (cu numai câteva luni înainte de moartea sa). Toate întâlnirile noastre au fost deosebit de memorabile, având un caracter deosebit de personal… Dar mai ales prima ÅŸi ultima.

La Chicago în 1976, m’a primit în apartamentul său de la universitate; m’a primit cu braÅ£ele deschise, ÅŸtiind că’i aduc veÅŸti de mâna’ntâia din partea lui Dinu Noica, bunul său prieten de-o viaÅ£ă’ntreagă. VeÅŸti ce nu puteau fi aÅŸternute pe hârtie … de scrisori.

Subiectele de conversaÅ£ie nu ne-au lipsit. Cum eu pe atunci locuiam la Uppsala în Suedia, mi-a vorbit imediat despre prietenul său Stig Wikander, ÅŸi el profesor de Istoria Religiilor la străvechea universitate. Tot vorbind despre Suedia, ajungem ÅŸi la inevitabilul Nobel… instituÅ£ie a cărei bibliotecă o frecventam cu foarte mare asiduitate – aproape în fiecare zi, în perioadele în care mă aflam la Stockholm. Între timp, discuÅ£ia devenise atât de sinceră ÅŸi de spontană încât mă pomenesc că-mi dă un ordin; dar mi’l dă pe un ton atât de amabil ÅŸi de apropiat, încât simt că mă bucur ÅŸi mă mândresc nespus de mult: « Domnu’ Săndulescu, îmi spune el deodată, ÅŸi destul de brusc, te rog să-mi afli de ce Blaga n’a primit Premiul Nobel atunci când l-am propus eu, în 1956 ? »

Însărcinarea era cu totul neobiÅŸnuită ÅŸi aproape irealizabilă… întrucât toate hotărârile erau cum nu se poate mai confidenÅ£iale la Academia Nobel le nivelul premiilor. Iar eu eram tare mărunÅ£el. Era o imposibilitate. Dar pentru mine, în faÅ£a lui, ÅŸi la Chicago, nimic pe lumea asta nu mai era în acea clipă cu neputinÅ£ă…

Åži m-am întors acasă în Suedia ÅŸi, cu greu, am realizat imposibilul: i-am aflat ceea ce vroia să ÅŸtie. Prin mijloace perfect legale. Dar lucrurile erau, cum spun, atât de confidenÅ£iale încât n’am putut nici măcar să’i scriu… A trebuit să’i explic totul la telefon, spre a fi cum nu se poate mai sigur că nu rămân urme…pe hârtie. Dar de făcut ceea ce mi-a cerut, făcusem !

Eliade îl propusese pe Blaga de-îndată ce i se dăduse dreptul să o facă: cam pe la începutul anului 1956 – curând după ce fusese numit profesor plin ÅŸi ÅŸef de Catedră de Istoria Religiilor la Universitatea din Chicago. La uÅŸa apartamentului său, la plecare, îmi ÅŸopteÅŸte cu toată seriozitatea: « Mă întorc la BucureÅŸti imediat dacă mi se face un Institut de Istoria Religiilor ! » (Că doar lui Iordan, Graur ÅŸi Rosetti li se făcuse Institut de Lingvistică, iar lui Joja Institut de Logică, spre a nu mai vorbi de ceilalÅ£i. Chiar ÅŸi Călinescu avea Institut de Literatură…). Dar ce siguranÅ£ă supremă la Eliade! Ce hotărâre nestrămutată! Ce formulare simplă! Ce soluÅ£ionare magistral de radicală a tuturor problemelor… SoluÅ£ie care cuprindea absolut tot.

Cine ar fi fost împotrivă ?În primul ÅŸi în primul rând, marele Karl Marx, care dictase în cartea sa despre Hegel, în spirit aproape fascist, “Religia este opium pentru popor” în 1843. Åži pentru totdeauna, slujitorii lui de atunci încoace, s’au plecat lui cu o supunere de parcă el, Marx, ar fi fost Sultanul Baiazid…sau chiar ÅŸi mai mare. Fusese, de fapt, secundat de Marchizul de Sade cu vreo 50 de ani mai înainte, în Juliette, publicată chiar în 1797, care vorbea ÅŸi el despre ‘opium du peuple’ . Sloganul provenea, fireÅŸte, ÅŸi la Sade ÅŸi la Marx, de la RevoluÅ£ia Franceză.

MicuÅ£a Românie nu prea avea mare lucru de spus printre atâtea nume mari…

 

(Continuare în numărul următor : Eliade – Opera)

 

C. George SÄ‚NDULESCU